gol


gânduri verzi
și-agață iedera de coapsa timpului –“

curgând înmiresmat,
nisipul pedepsit
își plânge rădăcinile de sare
înfipte adânc în clepsidra lumii.

uitarea își cerne
slovele înfierate
peste ochii atâtor primăveri

și țintuite,
jurămintele zac bolnave în patul ploii…

mi-aș frânge însă inima
să ți-o fac prescură
dacă mai apoi
aș ști că mi-ai redeveni
altar…

 

© Liliana Negoi

Descompunere


Lacrimi grele se preling…
Perle de durere…
Suflete şi nori se-ating…
Clipe de tăcere…

Moartea doarme-ntr-un ungher…
Îngeri stau de veghe…
Cruce, foc şi lanţ de fier…
Vise negre-n zeghe…

Soare negru, cer de scrum…
Lună purpurie…
Ploi acide cad pe drum…
Stropi de reverie…

Praf de stele pe altar…
Iad de gheţuri albe…
Ciob de zi, oglinzi, pahar,
Zori de rai şi nalbe…

 

© Liliana Negoi

Regards – rondel


Iubitul meu de astă-seară,
Ai ochi fierbinţi, ciudaţi, demonici,
Mai verzi ca fierea cea amară
Şi mă priveşti cu ei ironici,
Tăcând, în noaptea neagră, clară,
Mă urmăreşti cu ochi canonici,
Iubitul meu de astă-seară,
Ai ochi fierbinţi, ciudaţi, demonici,
Şi mă pândeşti precum o fiară,
Cu ochi măriţi, atenţi, sardonici,
Sunt poate-o pradă prea uşoară,
Dar ochii-ţi sunt prea neplatonici!
Iubitul meu de astă-seară…

 

© Liliana Negoi

ANOTIMPURILE – Vara


…Liliacul şi-a închis miresmele tăcut
În templul de lemn, ca sub un scut.
E imperiu de trandafiri şi căldură,
De dragoste intensă şi pură!…
E aproape dureroasă atâta fericire…
Cu uimire,
O ciută mică priveşte cu ochi mari
Coroanele verzi şi sfătoase ale stejarilor seculari…
În joacă cerul se burzuluieşte puţin cu stropi şi tunet,
Umplând împrejurimile de răsunet,
Dar de îndată se arată curcubeul în zare…
…Împăcare!…

© Liliana Negoi

 

…Liliacul şi-a închis miresmele tăcut

În templul de lemn, ca sub un scut.

E imperiu de trandafiri şi căldură,

De dragoste intensă şi pură!…

E aproape dureroasă atâta fericire…

Cu uimire,

O ciută mică priveşte cu ochi mari

Coroanele verzi şi sfătoase ale stejarilor seculari…

În joacă cerul se burzuluieşte puţin cu stropi şi tunet,

Umplând împrejurimile de răsunet,

Dar de îndată se arată curcubeul în zare…

…Împăcare!…

ANOTIMPURILE – Primăvara


Întunericul se pierde…
Pocnetul uşor al mugurilor de abur verde
Tulbură liniştea caldă şi umedă…
Zăpada îşi susură cântecul de lebădă…
Vezi, soarele încă sfios
Adulmecă uşor aerul ceţos
Şi parcă îşi face curaj să inspire cu voluptate
Aroma frigului pe terminate.
Ghiocelul îşi dezmorţeşte căpşorul firav…
Încet se încălzeşte zâmbind şi pământul jilav…
Un clopot bătrân răsună prin apropiere…
Înviere!…

 

© Liliana Negoi

Creaţiune – pseudosonet


O rază timidă încearcă să străbată
Pâcla ce pluteşte deasupra pământului.
În aer se simte un iz de piatră proaspătă
Şi aripa şăgalnică a vântului.
Nimeni nu cunoaşte nimic –
– Abia dacă au trecut două clipe de la crearea începutului,
Şi totuşi două veşnicii, căci, adevăr vă zic,
Adam şi Evă nenăscuţi, urmaşi ai lutului:
A şti sau a nu şti e grija clipei de acum,
În clipa următoare
Păgân de-ai fi, şi tot alegi un drum;
Dar grija veşniciei în fiinţă
E-a fi sau a nu fi sub soare
Un strop din ceea ce numim „credinţă”…

 

© Liliana Negoi

Scrisori pentru Djani – 3 Noiembrie 2000


Ai privit vreodată cu atenţie
lumina soarelui de noiembrie?
Are reflexe de lacrimi de îngeri
strecurate pe furiş prin sita cerului…
Iar parfumul mortuar de galben şi uscat
îngheaţă în clipele astfel luminate…
E o lumină de o tristeţe aproape aristocratică,
de o resemnare nobilă şi senină,
de o tăcere mistică şi atât de grăitoare!
Aproape că te îndeamnă să o contempli
şi să meditezi netulburat la tot şi nimic…
O poţi simţi cum îţi pătrunde alene în ochi,
mângâindu-ţi timidă irisul,
ca un prea curând “Adio”…
Iar atunci când, sărutându-ţi uşor surâsul,
voieşte să-şi încălzească nefiinţa la răsuflarea ta,
se sparge în fiori de ceaţă mătăsoasă,
fericită parcă de a fi fost atât de aproape de suflet…
…Lumina soarelui de noiembrie?…
…Se aseamănă morţii unei vieţi încă netrăite…
…Şi, ca şi aceasta, îşi păstrează secretul
ascuns într-una din acele multe şi nebăgate în seamă
lacrimi de îngeri, şterse pe ascuns cu dosul mânecii…

 

© Liliana Negoi

Jurnal de curtezană


Surâzi în crucea nopţii-ncremenite
Privindu-l cum încearcă să citească
Dorinţe-ascunse, pofte şi ispite
În ochii-ţi grei de patimă trupească.
„Ai ochi frumoşi…”, l-auzi şoptind prin ceaţă,
Şi îl asculţi cu gându-n altă parte,
Clipind molatic…Pân’la dimineaţă
Mai e destul…nimic nu vă desparte…
Şi îţi aluneci mâna albă, fină,
Pe-obrazu-i tresărind în noaptea seacă,
Iar gestul tău cu-aromă de felină
L-îndeamnă să se-apropie, să tacă,
Şi-nnebunit, să te îmbrăţişeze…
E-al tău acum. În sinea ta te bucuri –
– Un nou client ce vrea să se distreze
În patul tău cu baldachin cu ciucuri
Şi care va plăti cu prisosinţă
Ca să se-nfrupte din amoru-ţi darnic
Pe care îl oferi cu iscusinţă
Bărbaţilor ce te cerşesc slugarnic.
Dar nimeni n-o să vadă niciodată
Cum mâna-ţi albă lacrima o şterge
Pe-ascuns, când în tăcerea vinovată
Gându-ţi hoinar începe să alerge,
Şi-ţi aminteşti de tine-odinioară,
Când nu ştiai ce este suferinţa…
Acum, când eşti o târfă ordinară,
Degeaba plângi – târzie ţi-e căinţa,
Şi n-ai curaj să te întorci din cale
Şi să-ţi aduci aminte fericirea
De a simţi, ca-n visurile tale,
Curat, supremul sentiment, iubirea…
Şi-n noaptea grea, încremenită, rece,
Surâsul ţi-a-ngheţat, şi gura-ţi tace,
Iar timpul clipă după clipă trece
Necruţător, hrănindu-se vorace
Cu sufletu-ţi sleit de Magdalenă…
Priveşti în gol prelung…Nu bagi în seamă
Nici ochii pofticioşi ca de hienă,
Nici scârţâitul clanţei de alamă,
Şi nu vezi nici sălbatica dorinţă
Plutind pe chipul clientelei tale…
Nu vezi nimic…Întreaga ta fiinţă
Şi-urmează-n inerţie vechea-i cale…
Şi Magdalenă-a nopţii vei rămâne,
Zâmbind uscat, cu buze roşii, coapte,
Ademenind cu promisiuni păgâne
Bărbaţii dornici de amor de-o noapte…

© Liliana Negoi

Furtuna


Seara cade lină peste firea
obosită după ziua caldă,
iar izvorul susură-amintirea
fetelor plecate de la scaldă.
Codrul ostenit se linişteşte;
picotesc pe-o creangă două vrăbii…
soarele, încet, se hotărăşte
să-şi ascundă galbenele-i săbii.
Noaptea calmă-nvăluie pădurea.
Doar stejarul cel bătrân, cu taină,
mai scrutează stelele de-aiurea,
agăţate în a nopţii haină…
Foarte iute însă şi stejarul
aţipeşte legănat sub lună…
Nu mai tulbură nimic nectarul
viselor ce-ncet, încet, se-adună…
Miezul nopţii trece în tăcere
peste-ntreaga fire adormită…
Nu se simte nici o adiere…
Viaţa pare-a fi încremenită…
*
*   *
Însă în a cerurilor cruce
nori de plumb încep să se adune;
nici o stea-n înalt nu mai străluce.
Şi, deodată, fulgere nebune
rup perdeaua deasă de-ntuneric!
Sfâşiind a codrului tăcere,
tunetele hohotesc isteric
şi se sparg în clocot cu putere!
Codru-şi geme lung nefericirea
şi trosneşte greu din toţi copacii,
dar furtuna nu ia-n seamă firea.
Fulgerele roşii precum macii
dănţuiesc în hore sclipitoare
şi rânjesc drăceşte spre pădure.
Vijelia înfiorătoare
rupe totul, fără să se-ndure.
Ploaia şiroieşte cu iuţeală
în torente neastâmpărate
şi puhoiul parcă dă năvală
să înece visele uscate.
În zadar cerşesc copacii milă,
în zadar imploră îndurare,
în zadar pădurea stă umilă,
aşteptând un semn de alinare.
Vâjâind, demenţa înspumată
biciuieşte tot ce-i iese-n cale,
crengile le rupe, şi-nfuriata
îşi azvârle trăsnetele-n vale.
Iată cum un trăsnet plin de ură
o scânteie-aruncă-n fundul văii,
iar scânteia-aprinde-o uscătură
care dă născare vâlvătăii!
Focul înfloreşte-ntr-o clipită!
Plin de poftă, muşcă cu putere
din pădurea ce, nenorocită,
crunt se zvârcoleşte de durere!
S-a dezlănţuit de tot urgia:
vietăţile înspăimântate
s-au ascuns, de teamă că stihia
le va pârjoli în foc pe toate.
Însă ploaia vine sa-mblânzească
furia amarnic-a văpăii,
şi-n curând lacrima grea cerească
şterge amintirea vâlvătăii.
Într-un ceas, furtuna e uitată…
Singura dovadă-a vijeliei
a rămas cenuşa adunată
pe pământul ars, supus stihiei…
*
*   *
…Zorii cu-ntunericul se-mbie…
Ceţurile umede şi blânde
mângâie timid, cu duioşie,
cioturile arse, fumegânde…
Pas domol de călător se-aude;
omul calcă-ncet cenuşa moartă,
mărturie a văpăii crude
ce îi fu pădurii-azi-noapte soartă.
Şi, înfrigurat, omul zoreşte
să pătrundă-n fostul codru verde.
“A murit stejarul…”, se gândeşte,
dar deodată gândul i se pierde:
drept în faţa lui, plin de mândrie,
se înalţă, găzduind muteşte
stolul unor vrăbii de urgie
şi zâmbind în frunze-nţelepţeşte,
chiar stejarul cel bătrân. Furtuna
nu a reuşit să îl doboare
pe-nţeleptul ce veghează-acuma
noul codru ce încet răsare…

© Liliana Negoi