Furtuna


Seara cade lină peste firea
obosită după ziua caldă,
iar izvorul susură-amintirea
fetelor plecate de la scaldă.
Codrul ostenit se linişteşte;
picotesc pe-o creangă două vrăbii…
soarele, încet, se hotărăşte
să-şi ascundă galbenele-i săbii.
Noaptea calmă-nvăluie pădurea.
Doar stejarul cel bătrân, cu taină,
mai scrutează stelele de-aiurea,
agăţate în a nopţii haină…
Foarte iute însă şi stejarul
aţipeşte legănat sub lună…
Nu mai tulbură nimic nectarul
viselor ce-ncet, încet, se-adună…
Miezul nopţii trece în tăcere
peste-ntreaga fire adormită…
Nu se simte nici o adiere…
Viaţa pare-a fi încremenită…
*
*   *
Însă în a cerurilor cruce
nori de plumb încep să se adune;
nici o stea-n înalt nu mai străluce.
Şi, deodată, fulgere nebune
rup perdeaua deasă de-ntuneric!
Sfâşiind a codrului tăcere,
tunetele hohotesc isteric
şi se sparg în clocot cu putere!
Codru-şi geme lung nefericirea
şi trosneşte greu din toţi copacii,
dar furtuna nu ia-n seamă firea.
Fulgerele roşii precum macii
dănţuiesc în hore sclipitoare
şi rânjesc drăceşte spre pădure.
Vijelia înfiorătoare
rupe totul, fără să se-ndure.
Ploaia şiroieşte cu iuţeală
în torente neastâmpărate
şi puhoiul parcă dă năvală
să înece visele uscate.
În zadar cerşesc copacii milă,
în zadar imploră îndurare,
în zadar pădurea stă umilă,
aşteptând un semn de alinare.
Vâjâind, demenţa înspumată
biciuieşte tot ce-i iese-n cale,
crengile le rupe, şi-nfuriata
îşi azvârle trăsnetele-n vale.
Iată cum un trăsnet plin de ură
o scânteie-aruncă-n fundul văii,
iar scânteia-aprinde-o uscătură
care dă născare vâlvătăii!
Focul înfloreşte-ntr-o clipită!
Plin de poftă, muşcă cu putere
din pădurea ce, nenorocită,
crunt se zvârcoleşte de durere!
S-a dezlănţuit de tot urgia:
vietăţile înspăimântate
s-au ascuns, de teamă că stihia
le va pârjoli în foc pe toate.
Însă ploaia vine sa-mblânzească
furia amarnic-a văpăii,
şi-n curând lacrima grea cerească
şterge amintirea vâlvătăii.
Într-un ceas, furtuna e uitată…
Singura dovadă-a vijeliei
a rămas cenuşa adunată
pe pământul ars, supus stihiei…
*
*   *
…Zorii cu-ntunericul se-mbie…
Ceţurile umede şi blânde
mângâie timid, cu duioşie,
cioturile arse, fumegânde…
Pas domol de călător se-aude;
omul calcă-ncet cenuşa moartă,
mărturie a văpăii crude
ce îi fu pădurii-azi-noapte soartă.
Şi, înfrigurat, omul zoreşte
să pătrundă-n fostul codru verde.
“A murit stejarul…”, se gândeşte,
dar deodată gândul i se pierde:
drept în faţa lui, plin de mândrie,
se înalţă, găzduind muteşte
stolul unor vrăbii de urgie
şi zâmbind în frunze-nţelepţeşte,
chiar stejarul cel bătrân. Furtuna
nu a reuşit să îl doboare
pe-nţeleptul ce veghează-acuma
noul codru ce încet răsare…

© Liliana Negoi

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s