recunoaștere


mâna mi-adulmecă
noaptea proaspătă prelinsă
pe zidurile îmbrățișate de mușchi

în altă viață le-am fost Ană,
și mușchiul mi-era vorbă domoală
menită să îmblânzească
trecerea timpului…

acum
mușchiul tânăr abia îmi recunoaște
vocea,
dar piatra încă îmi ghicește
sufletul de nisip…

 

© Liliana Negoi

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s