epifanie


ciorchini căzuți de flori de castan încătușau întreaga alee
servind acum doar ca dovadă ofilindă a furiei cerului…
mângâiate cu duioșie de câțiva stropi rătăciți,
așteptând încă să se evapore,
florile priveau precum un roi de fluturi morți
către fluviul de lumină lunară spălându-i în argint,
brodând parcă lințoliul nocturn acoperindu-i încet…
în fața unui asemenea tablou dureros de furie revărsată ea îngenunchie,
încercând să își imprime pe retină ultima răsuflare a florilor muribunde,
știind că ar fi fost un păcat să calce pe acel relicvariu natural…
întrucât, chiar dacă acum dispăreau încet,
florile arătau mai minunat în suferința lor
decât sufletul ei obosit, aflat încă în căutare de mântuiri…

 

originalul în  limba engleză aici

© Liliana Negoi

Advertisements

nedormiți


cuvinte căptușite cu
miez de noapte și stropi de vară
picotesc ca pe pajiște
pe buzele noastre
obosite de rădăcinile secundelor.
‚să curgă soarele!’
se aude o voce
și brusc din palma mea
răsăritul țâșnește roșu
precum cireșele ucise –
sacrificii pe altarul limbii
ca să ținem visele la distanță.
zâmbim tăcuți
contemplând în liniște
ibricul gol de cafea –
eterna tragedie a șezătorilor noastre.
‚e ziuă’ îmi șoptești blând,
vrând parcă să îmi amintești
că nu mai suntem în liceu.
dar știu deja…
știu că în curând fiecare din noi
se va îndrepta spre altcineva…

 

 

 

© Liliana Negoi

nu eu


azi nu sunt eu.
azi sunt doar
tragedia cuvintelor întâmplate
pe meleaguri mânjite cu
aromă de ‚a fost odată’.
sunt un țipăt de vultur
rătăcit în văzduh și agățat
din greșală
de coasta unui nor
prea iute topit peste nisipuri.
azi
sunt rădăcina lui mâine
și ramura unui copac uituc
de pe care se prelinge agale
o pânză galeșă de păianjen.
și mai sunt
lingurița care mă caută cu disperare
în cercurile din ceașca de ceai.
atât de ușor
te poți pierde uneori
în viața altora…

 

© Liliana Negoi

gânduri de dimineață


roțile se învârtesc …
noaptea încă domnește pe pământ, se pot vedea stelele pe cerul întunecat…mă uit împrejur și mă întreb ce caut pe lumea asta…la ce e nevoie de mine…lacrimi încep să îmi curgă din ochi și mintea mă doare…am vreun rost aici?…mă simt atât de pierdută…atât de nenecesară…
…și roțile se învârtesc…
nu e nimeni în preajmă, doar eu într-o mașină rulând pe autostradă, în câmpia întinsă…aș da drumul la radio, dar mi-e teamă că sunetele m-ar sfâșia…așa că nu o fac…mă uit doar înaintea mea, gândindu-mă la lucrurile care, împreună, îmi formează viața…am căutat răspunsuri în fiecare colțisor al sufletului, dar încă am senzația că mă uit în direcția greșită…sau că nu mă uit deloc…oare cât de gol se poate simți cineva pe dinăuntru?…
…și roțile continuă să se învârtească…
vreau doar să mă ascund undeva unde să nu mă găsească nimeni…aș vrea să pot deveni invizibilă pentru toți cei din jurul meu…poate așa aș putea pretinde că nu mai exist, și poate că așa durerea ar dispărea…sau poate că nu…simt cum lacrimile își împletesc cărările pe obrajii mei…
…și roțile continuă să se învârtească…
simt nevoia să vorbesc cu cineva…dar pentru că nu e nimeni aici, încep să mă rog…
„Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-Se Numele Tău…”…da, Tată, către Tine mă întorc acum…în clipa asta…către Numele Tău și Făptura Ta sfântă…Te rog, fă-mă să mă înțeleg în ceasul acesta de cețuri…ajută-mă să aflu ce îmi definește ființa…și pe măsură ce gândurile mi se izbesc precum valuri de gheață de pereții goi ai minții, încerc să mă concentrez asupra lucrurilor de bază…ca de exemplu primul lucru care ar trebui să mă definească, numele meu…numele este primul dar pe care îl primim după ce ne naștem…în timp am primit atâtea nume…fiecare mai prețios și mai plin de înțelesuri decât celălalt…începând cu „fiică” și „soră”…apoi „prietenă” și „colegă”…și „iubită”…și „soție”…și „mamă”…dar așa cum îmi e sufletul de chinuit în clipa asta nu știu ce nume port acum…
„Vie împărăția Ta…”…poate că dacă ar veni, nu ar mai există atâta suferință în jur…poate căile din împărăția Ta sunt mai ușoare, deși necunoscute nouă…poate nu există căi deloc…sau poate ne închidem îndărătul pereților propriei noastre inimi, precum într-o închisoare, refuzând să ne uităm în jurul nostru și să vedem ce contează cu adevărat pe această lume…refuzând să acceptăm puterea unui simplu cuvânt, sau a unei atingeri…știi, dragă Doamne, ce mă îngrijorează cel mai tare în aceste simple cuvinte – oare nu cumva împărăția Ta a venit deja și noi ne închidem ochii cu încăpățânare ca să nu o vedem?…dacă oare nu ne place felul în care arată împărăția Ta?…
„Facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ…”…voia Ta, Tată…despre care nu avem nicio cunoaștere…despre care putem doar să presupunem care ar fi…sau despre care sperăm merau că este aceeași cu voia noastră…de când ne-ai înzestrat cu „liberul arbitru” viețile noastre s-au acoperit cu îndoieli și speranțe și întrebări…întrebări la care încercăm să aflăm răspunsuri, dar sunt momente când găsim răspunsurile atât de târziu încât între timp am uitat întrebările care ne chinuiau în primul rând…și ne reîncepem căutările…
„Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi…”…urăsc fraza asta…de fapt, nu fraza în sine, ci felul egoist în care sună…nu mă înțelege greșit Doamne, Te rog, e bine ca un copil să știe că poate să ceară ce îi trebuie de la tatăl lui…dar noi știm mereu doar cum să cerem…nu știm niciodată cum să mulțumim pentru ceea ce primim, sau cum să ne arătăm recunoștința pentru ceea ce ni s-a oferit…chiar dacă ceea ce primim este ceva important sau nu…poate că fraza asta ar trebui întoarsă în „Îți mulțumim pentru pâinea cea de toate zilele”…sau așa ceva…
„Şi ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri…”…nu, Doamne, de fapt noi nu știm cum să iertăm…noi știm doar să acuzăm…am făcut lucruri în viață de care nu sunt mândră…toți am făcut asemenea lucruri, și toți ar trebui să ne amintim asta atunci când arătăm cu degetul la altul pentru ceea ce numim „greșeli”…poate că trebuia să ne înzestrezi cu un fel de oglindă, ca să vedem nu doar paiul din ochiul altora, ci și bârna din al nostru…și să ne amintim că „toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri”…
„Şi nu ne duce pe noi în ispită…”…dar viața e cea mai mare ispită dintre toate…și suntem deja aici…și în lăcomia noastră vrem mereu mai mult…și mai mult…și mai mult…și singura scuză reală este că viața este darul pe care îl primim fără să îl cerem și pe care îl dăm fără să ne fi fost cerut…
„ci ne izbăvește de cel rău…”…răul adevărat este cel din fiecare om…cel care împiedică dragostea să iasă la suprafață… și tot ce îmi doresc este un mod de a descoperi acea dragoste în mine…arată-mi acea cale…sau trimite-mi un înger să îmi arate…si chiar în timp ce gândesc asta, simt cum mi se ridică o ceață de pe ochi…ai facut asta deja, nu-i așa?…atunci cand ai trimis oamenii din viața mea, din nou, și din nou, și din nou, părinți, soț, fii, prieteni… și dintr-o dată simt cum viața mea deja are o formă…forma dragostei…
„pentru că a Ta e împărăția, și puterea, și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.”
… și roțile continuă să se învârtească…
o stare de liniște coboară peste sufletul meu…o rază timidă de soare încearcă să răzbată prin norii de la orizont…o nouă zi e aici…privesc spre soarele răsărind printre lacrimile din ochi…și îmi amintesc de familia mea…și îmi amintesc de cei care mă iubesc și pe care îi iubesc…
…roțile se învârtesc…
și eu trăiesc din nou…

originalul în  limba engleză aici

© Liliana Negoi

departe


îmi plânge roza
nemișcarea în bătaia vântului –
vaierul cireșului mi-e
clopot de cununie
cu furtuna
și uite – praful
m-aleargă pe strada goală.
vineții
ochii cerului mă apasă cu dor,
chinuindu-se să mă strivească
în sânul pământului.
plouă dragule –
dar ploaia asta mi-o împart singură
între șuvițele nepieptanate
de cuvinte,
departe de privirea ta
parfumată de lacrimi.

 

© Liliana Negoi

cursuri


“Râul curgea dintr-un secol într-altul, și relațiile oamenilor se desfășurau pe malurile lui. Se desfășurau pentru a fi uitate în ziua următoare, în vreme ce râul continua să curgă.”
— Milan Kundera (Insuportabila ușurătate a ființei)

încotro poate să curgă un râu?
conform credinței oamenilor
trebuie să meargă să se înece
într-un fel de mare
unde fluiditatea să îi fie brusc
dezarticulată
și unde peștilor să nu le pese
de puncte de origine
sau de faptul că trebuie să înoate în amonte.
există râuri care
își aruncă ființa cu totul
în uitarea universală,
traversând pietre de mormânt făcute din
spumă irizantă în cascadă
și urlând la oricine, care
o data la o mie de ani
s-ar mira de năvălnicia lor,
“pe cale să mă reciclez!”
există și râuri
cărora par să le crească rădăcini
în sânul privirii tale,
imagine perfectă a nemișcării,
dorindu-și probabil,
cu o umbră de tristețe pe sub unde,
ca măcar o data în viața lor
neștiutorii zgâindu-se la ele
să devină conștienți
de nevoia lor de individualitate
și de cum pagini întregi de mărturii
se vor transforma în nimic
când vor traversă acel prag lichid.
în cele din urmă însă
toate râurile sunt menite să se topească
în brațele vreunei mări
sub pretextul legilor naturii.
dar atunci când o asemenea mare nu există
sau când ceea ce ai luat drept mare
era doar o băltoacă
incapabilă să adune atâta conștiință,
atunci râul
trebuie să își nască marea de unul singur –
acele râuri
ar putea fi luate cu ușurință
drept zei…

originalul în  limba engleză aici

© Liliana Negoi