civilizație


și-a crescut lutul rădăcini
în inima ascunsă a junglei,
năuc și insipid,
strecurat nătâng
printre straturi grațioase de umbră,
văduvind de măduvă orhideele
și nepăsător la sâsâitul vreunui șarpe senil.
și-ar dori, galbenul,
să spoiască cerul cu petice moi,
dar aripile fluturilor nu îl așteaptă
să le strivească pulberea de mătase
sub apasarea-i jilavă.
si crește lutul,
precum drojdia pămantului,
crește ca o spumă de dantelă păcătoasă,
educând jungla să moară
și secând aerul
de parfumul bătăilor de inimă,
tot sperând ca într-o bună zi
să se poată legăna pe liane
până la stele…

© Liliana Negoi

Advertisements

racle


cireșe moarte
surâd pietrelor care,
odată împărtășite cu sângele lor,
le scormonesc măruntaiele
după scheletul de sâmbure
pe care să îl ascundă
sub ele.
oare,
privindu-i osul zăcând
în cuibul de piatră,
vei vedea vreodată
năluca florii cândva îmbobocind?

© Liliana Negoi