Bolovanul lui Sisif – monolog


Nu știu cum aș putea să fac ca să deschid porțile a ceea ce gândesc și să se reverse peste lume. Toți ai casei mă văd, trec pe lângă mine, mă mângâie, mă spală, mă îngrijesc, îmi dau să mănânc, mă schimbă, și multe altele, dar niciunul nu are cum să audă ceea ce se petrece în mine. Şi nici eu nu am cum să le arăt că trăiesc. Că înlăuntrul acestui trup neputincios sufletul meu zace precum un boț de uraniu într-un cufăr de plumb – închis, ca nu cumva să iradieze fericire în afara lui.
Zilele mele trec. Toate zilele trec. Totul trece. Nici nu mai știu de când nu am mai citit ceva – cândva citeam singur, acum trebuie ca altcineva în afară de mine să își rupă un crâmpei de timp ca să îmi citească. Şi o fac, bieții, atât cât pot, dar și lor le e greu. Le-ar fi greu și singuri, darămite cu un bolovan ca mine atârnat de gât. De multe ori se mulțumesc să îmi dea drumul la un disc, lăsându-mă să ascult la infinit aceleași lucruri, sau îmi pornesc televizorul, care însă a devenit o povară vizuală pentru mine. Dar mi-e frică să îmi doresc să nu mai văd. Pentru că doar atât mai pot face de unul singur – să văd și să aud. Şi să gândesc.
În rest – stau. Zac. Boala mea are multe litere în denumire, dar nu numărul literelor contează. Sau poate contează? Poate că fiecare literă are o anumită greutate, și cu cât sunt mai multe, cu atât mai grele atârnă de nervii și mușchii și oasele mele. Poate că dacă erau mai puține puteam să mă ridic singur din pat…sau măcar să vorbesc…Poate că literele din numele bolii se depun, precum calciul prost asimilat, în încheieturi, erodându-le și subminându-mi mișcarea. Şi odată cu mișcarea, mintea.
Nu spun că aș vrea să mor. Sunt conștient că stau în cârca familiei mele precum bolovanul lui Sisif, și că se chinuie cu mine, sperând că ori vor reusi să mă ducă în vârful muntelui, ori poate într-una din căderi mă voi face fărâme și praful care va zbura în cele patru vânturi după sfărâmarea mea va colora puțin cerul în cenușiu și apoi se va dizolva printre nori. Într-un fel mi-aș dori să mă sfărâm așa…Să mă pierd în eter, la vânătoare de vise. M-aș rătăci precum un zâmbet de înger printre raze de soare si m-aș hrăni lacom cu toate cuvintele ascunse la limita stratosferei – și cuvintele s-ar hrăni cu mine, devorându-mă ca pe ofrandă supremă de viață. M-aș da lor. Cu câtă bucurie m-aș da, o, Doamne…
Până la acea cădere însă rămân acelasi bolovan inert. Nu înțeleg de ce toată lumea îl compătimește pe Sisif pentru chinul său – în definitiv soarta pietrei din spatele său e aceeași cu a sa…sau poate mai rea. Nu e oare dureros pentru o bucată de stâncă să se vadă legată pe vecie de soarta unui biet boț de lut?

 

 

© Liliana Negoi