aproape gata :)


În seara asta am făcut ceea ce nu am mai făcut de prea multă vreme, spre rușinea mea, deși nu locuiesc „la bloc” ci „la casă” – am ieșit în curte și am privit stelele. În prima secundă m-a lovit brusc o stare de melancolie, pentru că niciodată nu m-am considerat într-atât de cinică încât să nu mă impresioneze puzderia aceea de lumini licărind la distanțe pe care hârtia le acceptă mult mai ușor decât mintea, de genul 10 la puterea [introduceți multe multe cifre]. Suntem aproape în prag de an nou și se spune că acum tragem linie, adunăm și vedem ce am realizat în anul care se încheie. Și cu absolută sinceritate și cu un gram de bucurie pot să spun că anul asta a fost unul mai bun decât cel dinaintea lui, și ca toată lumea îmi doresc ca următorul să fie mai bun decât el. Ce am făcut eu în 2011…am trăit, am iubit, am râs, am plâns, am scris, am cântat, mi-am privit copiii crescând, uneori cu mândrie, alteori cu frustrare, am publicat două cărți, mi-am făcut prieteni noi, mi-am regăsit prieteni vechi, dar am și pierdut câțiva, am învățat că nu e nevoie să te ridici imediat atunci când cazi, ci poți să stai un moment acolo jos, să tragi aer în piept și să înțelegi de ce ai căzut, am făcut greșeli, din unele am învățat, din altele nu, am încheiat proiecte mai vechi și am început altele noi, și am avut grijă să îmi rămână puțin timp și pentru vise. Partea cea mai bună este că nu am regrete cu privire la deciziile pe care le-am luat, deși am oareșce frustrări cu privire la circumstanțele în care am luat anumite decizii. Oricum, mai devreme când priveam stelele mi-am dat seama că mă simt mulțumită și îmbogățită spiritual de anul care mai are puțin și se încheie – iar asta e bine. Iar ție, care citești aceste rânduri, oricare ți-ar fi numele, îți urez ca sărbătorile care sunt la un pas de noi să îți lumineze sufletul cel puțin la fel de mult cât mi-au luminat mie stelele această seară  :).

 

 

© Liliana Negoi

goală, iarna


se plimbă iarna goală printre noi ca o Godiva nerușinată,
fără straie pe umeri
și abia lăsând sudoarea de chiciură a calului
să acopere locurile.

pământul gol, tânjind după zăpadă,
se cutremură în colții gerului,
descumpănit.

țurțurii însângerându-mi streașina,
curși din rănile nopților înjunghiate cu lumina glacială a lunii,
aduc prea mult cu fantoma unui colier
și prea puțin cu apa.

și iarna călărește mai departe,
zâmbind înghețat cerului nemișcat
ce îi admiră goliciunea,
refuzandu-i, ca plăcere voyeurista,
mantaua albă.

 

 

© Liliana Negoi

1 decembrie


Azi suntem români. Mai presus de orice altceva, azi se presupune că uităm mizeriile care se întâmplă în țara asta și ne aducem aminte doar de partea frumoasă a cuvântului „român”. Există o parte frumoasă, credeți-mă – și nu mă refer doar la cea pe care majoritatea străinilor, ca o mare dovadă de ignoranță, o recunosc – Nadia și Hagi. E drept că cei doi sunt mari exponenți ai acestui frumos, dar nu sunt singurii. Și dacă alții nu vor spune asta, o voi spune eu.
Așa că astăzi am ales să fiu mândră de descendența mea în primul rând pentru că această descendență include nume precum George Enescu și Ion Creangă, precum Henri Coandă și Nicolae Grigorescu, precum Liviu Constantinescu și Călin Popovici. Și pentru mulți alții. Majoritatea celor care veți citi aceste rânduri probabil că habar nu aveți că Popovici a fost astrofizician sau Constantinescu geofizician, și e păcat. Pentru că ei sunt doar doi dintre cei care fac cinste acestei națiuni – ca de exemplu atâția alți oameni de știință care zi de zi fac minuni, și care își spun „români” și aici, și peste hotare, atâția oameni de artă care au fost și sunt cele mai frumoase medalii de onoare pe pieptul acestei țări, și atâția oameni simpli care continuă să spere că țara asta are un viitor.
Da, suntem români, și poate că multe Ane zac în pereții acestei țări, dar în cele din urmă tocmai pentru acele Ane sunt mândră azi că sunt româncă.

© Liliana Negoi