semințe – sonet


cândva am fost copac. în coaja-mi mută
se agățau secunde sfâșiate
din poala vremii, ramura-mi tăcută
privea spre zări albastre-ndepartate,
iar trunchiul aspru sărutat de soare
mi se-nmuia sub mângâierea ploii.
acum mă-ntreb, mă recunoști tu oare
când îți cobori privirea-asupra foii?
în carnea mea cu iz de toamnă blândă
s-au încrustat – podoabe nepereche –
cuvinte-n arabescuri, dar flămândă
mi-e scoarța de-a pădurii limbă veche,
și-atunci mă-nmuguresc precum o floare
în solul minții tale roditoare.

 

 

© Liliana Negoi