La femme triste


De ce e tristă femeia?  
Pentru că are dreptul. Și bărbații au acest drept, dar nu îl folosesc. Sau când îl folosesc, tristețea lor e prozaică, pe câtă vreme cea a unei femei e o băutură foarte densă, dulce-amăruie, amintindu-i celei care o bea de toate etichetele care îi sunt lipite pe ființă.  
Pentru că prea des ceea ce se vede din ființa ei sunt doar etichetele adineauri menționate – fie ele sociale sau de altă natură – și nu „femeia” în sine.
Pentru că uneori nu are de ales – uneori „a fi femeie” e ceva atât de dureros încât nu lasă loc nici măcar unei umbre de zâmbet.  
Pentru că știe că o doză de tristețe face bucuria mai strălucitoare și fericirea mai palpabilă – la fel cum un praf de sare într-un aluat face prăjitură mai dulce și mai aromată. E adevărat însă că sunt și femei care greșesc gramajul, dar să nu divagăm de la subiect.
Pentru că nu îi e frică să fie tristă. Ba uneori își poartă tristețea chiar cu mândrie, că pe o medalie ce îi definește esența.
Pentru că e masochistă. Toate femeile au în ele o doză mai mică sau mai mare de masochism, care le îndeamnă din când în când să își asume yin-ul și să mediteze la fazele lunii și la toate lucrurile negative din jurul lor – prin „negativ” a nu se înțelege aici „rau”. „Negativ” poate fi ceva foarte bun – dar asta e o discuție pentru un alt articol.
Pentru că, fiind mai rezistentă la durere (deci implicit simțind-o mai profund), se folosește de tristețe ca să scape de excesele din interior.
Pentru că i se asortează atât filosofia ieftină a telenovelelor cât și judecățile adânci de valoare legate de ceea ce este esențial în viață – și asta fără să poarte neapărat pantofi de aceeași culoare cu poșeta.
Pentru că petele de noroi arată câteodată sexy pe mătase roz.
Pentru că timpul a învățat-o că tristețea nu e niciodată „doar tristete” – și atunci asta dovedește că nici ea nu e niciodată „doar femeie”.
De-aia. Și de multe altele.
 
 
Rândurile de mai sus se vor a fi doar o umilă replică la gândurile și cuvintele așternute pe hârtie (electronică, dar nu asta e important) de Flavius Obeadă :).  

© Liliana Negoi

Advertisements

Nescrisoare pentru Nichita


Mi-e ciudă că nu te-am cunoscut personal.

Mi-e ciudă,
pentru că mi-aș fi dorit mult să fiu,
măcar o dată,
martoră acelei clipe vii în care
îți rupeai bucăți de poezie din inimă
și le împărțeai celor din jur
ferindu-te să spui, din prea mare modestie,
„luati, acesta e sufletul meu care se frânge pentru voi”.

Mi-e ciudă,
pentru că alții, împărtășindu-se din îngeria-ți,
au rămas totuși orbi
la lumea văzută de ochiul tău cel de-al treilea,
iar până la mine au ajuns,
deși sfințite de atingerea cu tine,
doar firmituri din prescura minții tale.

Mi-e ciudă,
pentru că ai dreptate Nichita,
cuvintele cresc împreună, precum oamenii,
sau chiar mai frumos decât ei,
și tu ai știut, le-ai văzut,
și-ai fugit la ele,
și-aș vrea să văd și eu,
dar prea tare te-ai grăbit să ascunzi poteca
sub ramuri de moarte.

Mi-e ciudă,
pentru că sunt sigură că dacă ți-aș scrie toate astea
cu un creion simplu dar bine ascuțit
pe o foaie albă de hârtie smulsă dintr-un caiet,
atunci toate cuvintele de mai sus și de mai jos
s-ar aduna în jurul numelui tău,
ca un roi de albine protejându-și matca,
și-atunci prea greu te-aș mai găsi.

Așa că nu o fac,
dar îți repet,
mi-e ciudă că te-ai grăbit atât de mult
să pleci.

© Liliana Negoi