Nescrisoare pentru Nichita


Mi-e ciudă că nu te-am cunoscut personal.

Mi-e ciudă,
pentru că mi-aș fi dorit mult să fiu,
măcar o dată,
martoră acelei clipe vii în care
îți rupeai bucăți de poezie din inimă
și le împărțeai celor din jur
ferindu-te să spui, din prea mare modestie,
„luati, acesta e sufletul meu care se frânge pentru voi”.

Mi-e ciudă,
pentru că alții, împărtășindu-se din îngeria-ți,
au rămas totuși orbi
la lumea văzută de ochiul tău cel de-al treilea,
iar până la mine au ajuns,
deși sfințite de atingerea cu tine,
doar firmituri din prescura minții tale.

Mi-e ciudă,
pentru că ai dreptate Nichita,
cuvintele cresc împreună, precum oamenii,
sau chiar mai frumos decât ei,
și tu ai știut, le-ai văzut,
și-ai fugit la ele,
și-aș vrea să văd și eu,
dar prea tare te-ai grăbit să ascunzi poteca
sub ramuri de moarte.

Mi-e ciudă,
pentru că sunt sigură că dacă ți-aș scrie toate astea
cu un creion simplu dar bine ascuțit
pe o foaie albă de hârtie smulsă dintr-un caiet,
atunci toate cuvintele de mai sus și de mai jos
s-ar aduna în jurul numelui tău,
ca un roi de albine protejându-și matca,
și-atunci prea greu te-aș mai găsi.

Așa că nu o fac,
dar îți repet,
mi-e ciudă că te-ai grăbit atât de mult
să pleci.

© Liliana Negoi

Advertisements

One thought on “Nescrisoare pentru Nichita”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s