La femme triste


De ce e tristă femeia?  
Pentru că are dreptul. Și bărbații au acest drept, dar nu îl folosesc. Sau când îl folosesc, tristețea lor e prozaică, pe câtă vreme cea a unei femei e o băutură foarte densă, dulce-amăruie, amintindu-i celei care o bea de toate etichetele care îi sunt lipite pe ființă.  
Pentru că prea des ceea ce se vede din ființa ei sunt doar etichetele adineauri menționate – fie ele sociale sau de altă natură – și nu „femeia” în sine.
Pentru că uneori nu are de ales – uneori „a fi femeie” e ceva atât de dureros încât nu lasă loc nici măcar unei umbre de zâmbet.  
Pentru că știe că o doză de tristețe face bucuria mai strălucitoare și fericirea mai palpabilă – la fel cum un praf de sare într-un aluat face prăjitură mai dulce și mai aromată. E adevărat însă că sunt și femei care greșesc gramajul, dar să nu divagăm de la subiect.
Pentru că nu îi e frică să fie tristă. Ba uneori își poartă tristețea chiar cu mândrie, că pe o medalie ce îi definește esența.
Pentru că e masochistă. Toate femeile au în ele o doză mai mică sau mai mare de masochism, care le îndeamnă din când în când să își asume yin-ul și să mediteze la fazele lunii și la toate lucrurile negative din jurul lor – prin „negativ” a nu se înțelege aici „rau”. „Negativ” poate fi ceva foarte bun – dar asta e o discuție pentru un alt articol.
Pentru că, fiind mai rezistentă la durere (deci implicit simțind-o mai profund), se folosește de tristețe ca să scape de excesele din interior.
Pentru că i se asortează atât filosofia ieftină a telenovelelor cât și judecățile adânci de valoare legate de ceea ce este esențial în viață – și asta fără să poarte neapărat pantofi de aceeași culoare cu poșeta.
Pentru că petele de noroi arată câteodată sexy pe mătase roz.
Pentru că timpul a învățat-o că tristețea nu e niciodată „doar tristete” – și atunci asta dovedește că nici ea nu e niciodată „doar femeie”.
De-aia. Și de multe altele.
 
 
Rândurile de mai sus se vor a fi doar o umilă replică la gândurile și cuvintele așternute pe hârtie (electronică, dar nu asta e important) de Flavius Obeadă :).  

© Liliana Negoi

Advertisements

2 thoughts on “La femme triste”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s