Despre mere pădureţe


Eram prin clasa a X-a, când o parte din colegii mei au plecat în Franţa, ca urmare a unui schimb de experienţă cu alţi copii de-acolo cărora le fuseseră gazde înainte să mă alătur şi eu colectivului. Mi-aduc aminte cum, la întoarcerea de acolo, toţi, inclusiv profesorii însoţitori, povesteau, între altele, cât de mândri se simţiseră când, la o lecţie de matematică de la şcoala francezilor, românii noştri (nici măcar unii din cei mai străluciţi elevi ai clasei) fuseseră în stare să rezolve exerciţii şi probleme mental sau eventual cu creionul pe hârtie, în vreme ce francezii, chiar şi pentru un simplu 2+2, foloseau calculatorul. Trecând peste mândria faptului în sine, ceea ce era de admirat era dezvoltarea minţii mai presus de „maşină”. Nu, corecţie, mai presus de dependenţa de „maşină”.

Anii au trecut, amintirea aceea a rămas doar o amintire. Societatea a evoluat, ajungând la punctul în care prezenţa „maşinii” a devenit ceva absolut ordinar în vieţile noastre. Sigur, nu folosim calculatoare ca să adunăm 2 cu 2 (sper!), dar ne refugiem cu o comoditate dezolantă în faţa ecranului de fiecare dată când avem ocazia, uitând de alte lucruri mai importante. Iar acum începem să ne educăm copiii să facă acelaşi lucru şi încă de la vârste fragede. Sub pretextul ecologic al economiei de hârtie, ceea ce se întâmplă de fapt este că se încurajează petrecerea timpului în faţa unui ecran, fie el de tabletă, laptop sau monitor. Mulţi părinţi şi copii spun că lecţiile sunt mai atractive aşa, cu ajutorul unui manual digital, de tipul proiectului iniţiat de Holcim România numit „Lecţia verde”, dar se uită că de fapt ceea ce este atractiv nu este lecţia, ci obiectul în sine. Se pierde din vedere faptul că nu un ecran/gadget ar trebui să facă lecţia mai atractivă, ci profesorul aflat în faţa clasei de 20-30 copii, profesor care pare să uite, de la o generaţie la alta, DE CE se află acolo. Pentru că fără un profesor bine pregătit, odată trecută euforia noului, copiii îşi vor pierde interesul în conţinutul acestuia, şi la fel cum acum ignoră conţinutul manualelor condamnate pe motiv de „îngreunare a ghiozdanului” (oare numai mie mi se pare stupid acest motiv?!), vor ajunge să ignore şi conţinutul lecţiei virtuale, indiferent de subiect. În schimb, datorită utilizării frecvente a tabletei, dependenţa lor de mediul virtual va creşte – şi asta nu ar trebui să ne bucure deloc.

Cât priveşte Lecţia verde, aceasta nu ar trebui oricum să se desfăşoare virtual. Ar trebui să se desfăşoare afară, în aer liber, iar copiii să înveţe “pe viu” ce înseamnă de fapt mediul înconjurător, natura, planeta, şi responsabilitatea noastră de a le proteja. Nu e cumva ironic faptul că primul manual digital vorbeşte despre mediul natural fără însă să îl implice direct?

Noi însă ne ascundem după pretexte, mai mult ca să ne putem justifica, în faţa propriei conştiinţe, gradul crescând de lene intelectuală. Din cauza asta generaţiile celor care ne urmează devin, încetul cu încetul, generaţia lui copy/paste, a lui referat.ro sau alte asemenea opţiuni din care gândirea în sine este exclusă. Şi ni se zugrăveşte mirarea pe chip când vedem că, după ani de zile, merele din pomul pe care l-am plantat sunt doar mere pădureţe, în loc de merele domneşti la care speram.

 

© Liliana Negoi

Plângeri


Să îţi explic în veştede cuvinte
durerea unui vis abandonat?
Să mă îndur să îţi aduc aminte
ce inima, secată, a uitat?

Ţi-ar plânge talpa calea nebătută
şi ochiul răsăritul ignorat,
şi-ai blestema tăcerea prefăcută
acoperindu-ţi gândul vinovat.

Mai bine-ascunde în nisipul vieţii
sămânţa de regret atrofiat –
sub vălul străveziu al dimineţii
e mai uşor să uiţi ce ai visat

când noaptea,-nconjurându-ţi cu blândeţe
trădarea mută-ntr-un cocon sărat,
ţi-îneci amaru-n falsa frumuseţe
a unui fatalism prea nesărat.

Dă-mi voie să nu văd cum printre buze
ţi se prelinge glasul afectat
şi să n-aud pateticele scuze
pe care ţi le cauţi ne-ncetat.

Ai doar o viaţă. Dacă ţi-este teamă
să o trăieşti din plin, cu-adevărat,
în van încerci să construieşti o dramă
din pietrele la care-ai renunţat.

© Liliana Negoi

sus


Mă întreb cum miros oare norii –
dacă aceia albi,
deşirându-se ca un smoc de vată,
miros precum seara asta parfumată cu iasomie şi lămâiţă,
sau dacă aceia gri,
rostogolindu-se în straturi pe sub cei albi,
miros precum gândurile care îi străpung ici-colo
în drumul lor spre explorarea venelor eterului,
sau dacă aceia negri,
dantelaţi de-a lungul orizontului,
miros a vreo furtună reciclată din epoca de gheaţă.
Mă întreb dacă oricare dintre aceştia miroase asemenea bătăilor de inimă post-orgasmice
sau asemenea ceţurilor dizolvandu-se cu blândeţe
aşteptând îndărătul pleoapelor mele ca să cuibărească în fluiditatea lor
cugetările-mi hoinare.
Mă întreb dacă vreunul din cei de mai sus are în buchet
aroma lichiorului de ciocolată
zăbovindu-mi pe limbă în acest moment
sau parfumul uşor sălbatic al prafului de sub tălpile mele.
Şi mai presus de toate,
mă întreb dacă un nor
greu de privirea mea având întipărit în ea zâmbetul tău
ar putea mirosi mai bine decât nisipurile noastre.

© Liliana Negoi

originalul în  limba engleză aici

Despre divergenţe şi convergenţe


Ziua de 19 mai acum şapte ani a fost ultima zi în care m-am mai numit Cucu – bineînţeles că aici urmează a se introduce bancuri legate de „domnişoara Cucu” şi pierderea anumitor atribute implicată de ideea de căsătorie…în fine. Deşi trecuseră deja patru ani de când îmi cunoscusem soţul (şi tot atât de când eram împreună), şi atunci şi chiar şi acum încă sunt momente când „a fi căsătorit” prezintă o anumită doză de mister pentru mine. Probabil că şi când o să îmi transfer conştiinţa într-un alt plan existenţial (sau niţel mai puţin filosofic spus, să mor) vor mai exista cotloane neexplicate ale ideii de „căsătorie”. Deşi, la modul cel mai simplu, căsătoria nu rămâne în cele din urmă decât suma dintre „la bine” şi „la rău” peste care dai, tu sau partenerul sau amândoi odată, în timpul convieţuirii.
Există oameni cărora le e teamă de idee de căsătorie, de ceea ce presupune aceasta. Teamă care e justificată până la un punct de nesiguranţa unui „dacă”: „Dacă, după ce ne căsătorim, celălalt nu va mai fi cum e acum? Dacă se va schimba?”. Ideea însă e că nu are nimeni garanţia neschimbării celuilalt. Până la urmă schimbarea e normală, e naturală. E bine, e frumos să te schimbi, să „creşti” alături de omul iubit. Durerea sau dezamăgirea apar atunci când schimbarea ta şi a celuilalt nu sunt convergente. Când îţi dai seama că undeva, pe drum, tu şi celălalt aţi apucat pe drumuri diferite, nu neapărat cu intenţia de a vă despărţi, ci poate pentru că pur şi simplu acelea vă erau căile naturale, pe care nu le-aţi intuit de la bun început ca fiind divergente. Şi atunci apare întrebarea „Ce fac? Îmi văd de drumul meu sau îmi mut bagajele în vagonul celălalt?” Uneori e bine să stai, alteori cel mai sănătos lucru e să îşi urmeze fiecare propria cale. Uneori se întâmplă şi cazul fericit când, după o bucată divergentă, cele două trasee converg din nou – şi acelea pot fi momente de o rară frumuseţe, când tu şi celălalt vă regăsiţi ca într-un dans şi vă prindeţi de mână, amândoi conştienţi de fluxul vieţii.
Mai dureros este atunci când divergenţa iniţială se produce la niveluri intime ale spiritului, pentru că oricâte puncte ulterioare de convergenţă vă pune viaţa la dispoziţie, mâinile voastre nu se mai completează una pe alta.
E normal ca oamenii să se schimbe. O ştiu şi alţii, o ştiu şi eu, şi omul de lângă mine. Sau cel puţin îmi place să cred că o ştie. Îmi place să cred că omul meu ştie sau cel puţin simte esenţa fluidă a lucrurilor, şi că mai presus de divergenţa de idei şi căi şi păreri se găseşte şi va rămâne convergenţa dorinţei de „împreună”. Pentru că viaţa poate să îţi servească lămâi, dar o limonadă băută în doi are un gust mai bun de multe ori decât cea mai fină băutură băută de unul singur.
În cele din urmă, ceea ce uneşte căi şi visuri şi le tine legate este cuvântul. Acelaşi cuvânt din care ne tragem cu toţii şi în care ne întoarcem, pe care îl căutăm toată viaţa, uneori orbi la circumstanţe, alteori excesiv de conştienţi de ele – dragoste. Atâta vreme cât în ea se află rădăcina lucrurilor, curgerea nisipului şi curgerea noastră prin el vor fi mereu convergente – cu sau fără o bucată de hârtie care să o ateste.

© Liliana Negoi