Despre divergenţe şi convergenţe


Ziua de 19 mai acum şapte ani a fost ultima zi în care m-am mai numit Cucu – bineînţeles că aici urmează a se introduce bancuri legate de „domnişoara Cucu” şi pierderea anumitor atribute implicată de ideea de căsătorie…în fine. Deşi trecuseră deja patru ani de când îmi cunoscusem soţul (şi tot atât de când eram împreună), şi atunci şi chiar şi acum încă sunt momente când „a fi căsătorit” prezintă o anumită doză de mister pentru mine. Probabil că şi când o să îmi transfer conştiinţa într-un alt plan existenţial (sau niţel mai puţin filosofic spus, să mor) vor mai exista cotloane neexplicate ale ideii de „căsătorie”. Deşi, la modul cel mai simplu, căsătoria nu rămâne în cele din urmă decât suma dintre „la bine” şi „la rău” peste care dai, tu sau partenerul sau amândoi odată, în timpul convieţuirii.
Există oameni cărora le e teamă de idee de căsătorie, de ceea ce presupune aceasta. Teamă care e justificată până la un punct de nesiguranţa unui „dacă”: „Dacă, după ce ne căsătorim, celălalt nu va mai fi cum e acum? Dacă se va schimba?”. Ideea însă e că nu are nimeni garanţia neschimbării celuilalt. Până la urmă schimbarea e normală, e naturală. E bine, e frumos să te schimbi, să „creşti” alături de omul iubit. Durerea sau dezamăgirea apar atunci când schimbarea ta şi a celuilalt nu sunt convergente. Când îţi dai seama că undeva, pe drum, tu şi celălalt aţi apucat pe drumuri diferite, nu neapărat cu intenţia de a vă despărţi, ci poate pentru că pur şi simplu acelea vă erau căile naturale, pe care nu le-aţi intuit de la bun început ca fiind divergente. Şi atunci apare întrebarea „Ce fac? Îmi văd de drumul meu sau îmi mut bagajele în vagonul celălalt?” Uneori e bine să stai, alteori cel mai sănătos lucru e să îşi urmeze fiecare propria cale. Uneori se întâmplă şi cazul fericit când, după o bucată divergentă, cele două trasee converg din nou – şi acelea pot fi momente de o rară frumuseţe, când tu şi celălalt vă regăsiţi ca într-un dans şi vă prindeţi de mână, amândoi conştienţi de fluxul vieţii.
Mai dureros este atunci când divergenţa iniţială se produce la niveluri intime ale spiritului, pentru că oricâte puncte ulterioare de convergenţă vă pune viaţa la dispoziţie, mâinile voastre nu se mai completează una pe alta.
E normal ca oamenii să se schimbe. O ştiu şi alţii, o ştiu şi eu, şi omul de lângă mine. Sau cel puţin îmi place să cred că o ştie. Îmi place să cred că omul meu ştie sau cel puţin simte esenţa fluidă a lucrurilor, şi că mai presus de divergenţa de idei şi căi şi păreri se găseşte şi va rămâne convergenţa dorinţei de „împreună”. Pentru că viaţa poate să îţi servească lămâi, dar o limonadă băută în doi are un gust mai bun de multe ori decât cea mai fină băutură băută de unul singur.
În cele din urmă, ceea ce uneşte căi şi visuri şi le tine legate este cuvântul. Acelaşi cuvânt din care ne tragem cu toţii şi în care ne întoarcem, pe care îl căutăm toată viaţa, uneori orbi la circumstanţe, alteori excesiv de conştienţi de ele – dragoste. Atâta vreme cât în ea se află rădăcina lucrurilor, curgerea nisipului şi curgerea noastră prin el vor fi mereu convergente – cu sau fără o bucată de hârtie care să o ateste.

© Liliana Negoi

Advertisements

2 thoughts on “Despre divergenţe şi convergenţe”

  1. Numarul magic 7 sa il inmultiti de 20 de ori si sa va dea tot atata fericire cata iubire,rabdare,incredere si devotament aveti voi in aceasta minunata relatie.
    Multa vreme sa ramaneti aceiasi Liliana si Cornel cu aceleasi calitati si defecte “perfecte” pe care le-am cunoscut eu de-al lungul timpului.
    La multi ani!!!! 🙂
    Adi:*

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s