Despre mere pădureţe


Eram prin clasa a X-a, când o parte din colegii mei au plecat în Franţa, ca urmare a unui schimb de experienţă cu alţi copii de-acolo cărora le fuseseră gazde înainte să mă alătur şi eu colectivului. Mi-aduc aminte cum, la întoarcerea de acolo, toţi, inclusiv profesorii însoţitori, povesteau, între altele, cât de mândri se simţiseră când, la o lecţie de matematică de la şcoala francezilor, românii noştri (nici măcar unii din cei mai străluciţi elevi ai clasei) fuseseră în stare să rezolve exerciţii şi probleme mental sau eventual cu creionul pe hârtie, în vreme ce francezii, chiar şi pentru un simplu 2+2, foloseau calculatorul. Trecând peste mândria faptului în sine, ceea ce era de admirat era dezvoltarea minţii mai presus de „maşină”. Nu, corecţie, mai presus de dependenţa de „maşină”.

Anii au trecut, amintirea aceea a rămas doar o amintire. Societatea a evoluat, ajungând la punctul în care prezenţa „maşinii” a devenit ceva absolut ordinar în vieţile noastre. Sigur, nu folosim calculatoare ca să adunăm 2 cu 2 (sper!), dar ne refugiem cu o comoditate dezolantă în faţa ecranului de fiecare dată când avem ocazia, uitând de alte lucruri mai importante. Iar acum începem să ne educăm copiii să facă acelaşi lucru şi încă de la vârste fragede. Sub pretextul ecologic al economiei de hârtie, ceea ce se întâmplă de fapt este că se încurajează petrecerea timpului în faţa unui ecran, fie el de tabletă, laptop sau monitor. Mulţi părinţi şi copii spun că lecţiile sunt mai atractive aşa, cu ajutorul unui manual digital, de tipul proiectului iniţiat de Holcim România numit „Lecţia verde”, dar se uită că de fapt ceea ce este atractiv nu este lecţia, ci obiectul în sine. Se pierde din vedere faptul că nu un ecran/gadget ar trebui să facă lecţia mai atractivă, ci profesorul aflat în faţa clasei de 20-30 copii, profesor care pare să uite, de la o generaţie la alta, DE CE se află acolo. Pentru că fără un profesor bine pregătit, odată trecută euforia noului, copiii îşi vor pierde interesul în conţinutul acestuia, şi la fel cum acum ignoră conţinutul manualelor condamnate pe motiv de „îngreunare a ghiozdanului” (oare numai mie mi se pare stupid acest motiv?!), vor ajunge să ignore şi conţinutul lecţiei virtuale, indiferent de subiect. În schimb, datorită utilizării frecvente a tabletei, dependenţa lor de mediul virtual va creşte – şi asta nu ar trebui să ne bucure deloc.

Cât priveşte Lecţia verde, aceasta nu ar trebui oricum să se desfăşoare virtual. Ar trebui să se desfăşoare afară, în aer liber, iar copiii să înveţe “pe viu” ce înseamnă de fapt mediul înconjurător, natura, planeta, şi responsabilitatea noastră de a le proteja. Nu e cumva ironic faptul că primul manual digital vorbeşte despre mediul natural fără însă să îl implice direct?

Noi însă ne ascundem după pretexte, mai mult ca să ne putem justifica, în faţa propriei conştiinţe, gradul crescând de lene intelectuală. Din cauza asta generaţiile celor care ne urmează devin, încetul cu încetul, generaţia lui copy/paste, a lui referat.ro sau alte asemenea opţiuni din care gândirea în sine este exclusă. Şi ni se zugrăveşte mirarea pe chip când vedem că, după ani de zile, merele din pomul pe care l-am plantat sunt doar mere pădureţe, în loc de merele domneşti la care speram.

 

© Liliana Negoi

Advertisements

4 thoughts on “Despre mere pădureţe”

  1. Perfect de acord cu tot ce ai scris în articol. Nu doar ţie ţi se pare mult prea neimportantă “îngreunarea ghiozdanului”. Având tangenţe cu sportul, mă gândesc că cei mici ar trebui să fie “întăriţi” să ducă ghiozdanul, nu să li se facă mai uşor. Copii nu trebuie protejaţi de greutăţi, trebuie educaţi să le depăşească!

    1. O da, asta ar fi de fapt ideal. Din păcate conceptul de “educaţie” tinde să devină unul tot mai denaturat – lucruri care ar trebui învăţate sunt date la o parte iar accentul se pune tot mai mult pe aspecte superficiale. Problema însă începe din sânul familiei – cei “şapte ani de-acasă” nu mai sunt ce ar trebui să fie. Iar continuarea este faptul că în loc să fie învăţaţi să înveţe, copiilor li se inoculează pur şi simplu anumite cunoştinţe pe care le repetă mecanic, sau nici măcar. Aşa că ne trezim cu situaţii tragi-comice, cum a fost cea în care, în autobuz fiind, am auzit în spatele meu o discuţie între doi elevi de şcoală generală, unul plângându-i-se celuilalt de faptul că profesoara de limba română le dăduse de citit un roman întreg până în ziua următoare. Iniţial am fost uimită (când eram eu în şcoală mai erau situaţii, rare ce-i drept, în care profesoara ne cerea câte-o lectură mai consistentă de la o lecţie la altă). Două minute mai târziu însă am aflat şi numele romanului: “D-l Goe”. Şi cred că am spus cam totul cu asta.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s