Să mă nor, să te dor – sonet


Să mă nor de ploaie peste vise,
Nu m-ar lună fluturii de noapte –
Să te măr domnesc stropit cu şoapte,
Ţi-ar fi sâmburi taine nepermise.

Să mă spin de trandafir sălbatic,
Vântul doar s-ar atârna de mine –
Să te colţ de cremene, cu tine
S-ar iubi apusul roşiatic.

Să mă foc din aşchii de zăpadă
Mi-ai paharul plin cu apă vie,
Să te umbra nucului doar mie
Te-aş parfum de tei curgând cascadă.

Să mă coasta ta însângerată
Să te dor de mine înc-o dată.

 

© Liliana Negoi

căutări


se plimba pe câmpul pustiu,
fără vreo direcţie anume,
cărând pe umeri cobiliţa aia precum Hristos crucea.
de-atâta secetă pământul crăpase –
fisuri largi împânzeau întinderea nelocuită,
aducând uneori cu nişte constelaţii abstracte
transpuse accidental în măruntaiele solului,
alteori cu ciornele vreunor tatuaje
scrijelite neglijent în pielea solzoasă a nicăierii.
rugii de mure împodobind ca nişte coliere artizanale
formele neregulate
încetaseră de mult să îi mai zgârie tălpile,
îmblânziţi de repetatele rânduri în care îi simţiseră
greutatea pe ei.
se plimba, adulmecând câteodată mirosul prafului ridicat de vânt
şi disecându-l, căutând acolo, în străfundurile-i olfactive,
parfumul paşilor pierduţi de altcineva înaintea lui
pe acelaşi câmp.
sau poate pe un altul?
în definitiv, colbul nu-şi plăteşte zborul în vânt
decât cu un gram de nostalgie.

© Liliana Negoi

Pe pajiştea de-asfalt


Pe pajiştea de-asfalt cresc tufe dese
De rugi şi de proteste ne-nţelese
Şi molii plâng la colţuri cu obidă
Că le e dor de viaţă de omidă.
Pe pajiştea de-asfalt cresc tufe dese
De rugi ţepoşi, scaieţi şi pălămidă.

Pe pajiştea de-asfalt nisipul tace
Căci altfel indolenţa nu se coace
Şi fructele-i sunt scumpe şi dorite
Şi de prea-nalte foruri preţuite
Pe pajiştea de-asfalt nisipul tace
Şi curge printre cugete-ostenite.

Pe pajiştea de-asfalt e mult de treabă,
Dar vorba glumei, ce atâta grabă,
Doar nu e simplu nici să-nduri căldura
Când lenea ţi-e pasiunea şi natura.
Pe pajiştea de-asfalt e mult de treabă –
Dar nu e cazul să întreci măsura.

Pe pajiştea de-asfalt se etalează
Şi ca profund talent se promovează
Suprema artă de-a chiuli din viaţă
Trăindu-ţi clipa doar la suprafaţă.
Pe pajiştea de-asfalt se etalează
Apusul degustat de dimineaţă.

 

© Liliana Negoi

solstiţiu


dă-mi voie să nu pot,
să nu VREAU să dorm în noaptea asta,
de teamă că visele mi s-ar agaţa prea strâns de pleoape
şi nu ar mai lăsa fotonii scurşi prin venele lunii
să îmi mângâie lasciv retina
în vreme ce nisipul curge, spălandu-mi picioarele
de durerile blânde ale verii.

gânduri poroase despre o magdalenă răstignită pe căluşul unei viori
se decantează încet în clepsidră –
trupul de secară al visului
respins
iar
şi iar
capătă forma unui cântec
pierdut printre coloane de întuneric,
căutat neîncetat
şi niciodată regăsit.

luna brodează menuete acolo, departe,
rotundă şi albă că fantoma unei piersici,
oglindind frigidă mângâierile soarelui –
iar eu m-ascund
şi m-ascund
printre cârcei de linişte împletiţi precum optul tolănit al infinitului
în jurul amintirilor.

 

© Liliana Negoi

Scurtă petiţie pentru trezirea la realitate


Am o problemă cu disputa asta legată de “există Dumnezeu/ nu există Dumnezeu”, pentru că oamenii tind să se concentreze asupra unui aspect mai puţin important al lucrurilor, din punctul meu de vedere. Indiferent dacă există sau nu există un Dumnezeu deasupra noastră (orice-o fi însemnând “deasupra”, în întreaga sa relativitate) NOI suntem aici. NOI, adică oamenii. Aşa că DACĂ există un Dumnezeu, mă îndoiesc că ne-a pus aici doar ca să se uite la noi cum distrugem locul ăsta. Şi DACĂ nu există un Dumnezeu, atunci ar trebui să reconsiderăm distrugerile pe care le aducem unul lucru care, conform datelor ştiinţifice, avea 1 şansă din 10000(introduceţi MULTE zerouri) să existe, date fiind circumstanţele.

Ceea ce vreau să spun este că existenţa (sau inexistenţa) lui Dumnezeu nu ar trebui să justifice felul în care avem grijă de lumea noastră. Sau mai bine spus, felul în care nu avem grijă de ea. Cu sau fără Dumnezeu, planeta asta e casa noastră deocamdată. Şi cumva mă îndoiesc că, în eventualitatea în care Dumnezeu există, ne-ar mângâia părinteşte pe creştete după ce am distruge întreaga planetă şi ne-ar da o altă “jucărie”.

P.S. Pentru cei dintre voi care credeţi într-un Dumnezeu doar pentru că e mai simplu să vă vedeţi de treburi în timp ce vă spuneţi că “Dumnezeu o să aibă grijă de tot”, fiţi atenţi: AIA nu este deloc credinţă – e doar o lene pseudo-spirituală de a vă asuma responsabilitatea în ceea ce priveşte lipsa gândirii asupra consecinţelor faptelor voastre. Dacă Dumnezeu există, mă îndoiesc că îi place să fie un pretext pentru acţiunile voastre prosteşti. Şi dacă Dumnezeu nu există, atunci ups! depinde de voi să aveţi grijă de tot. De fapt, depinde de voi în ambele situaţii.

P.P.S. De asemenea, CREDINŢĂ ≠RELIGIE. Rumegaţi asta.

P.P.P.S. Da, ştiu că unii ar putea spune că ăsta e un subiect ce poate fi dezbătut la nesfârşit, dar reţineţi că acest post NU se concentrează asupra existenţei lui (unui) Dumnezeu, ci asupra a ceea ce facem NOI. Sau ce nu facem.

 

© Liliana Negoi