pe malul mării zăcea sirena


pe malul mării zăcea sirena,
fiecare solz al ei un poem,
fiecare zbatere de coadă un catarg pentru gânduri,
numărând tăcută firele de nisip
înghiţite lacom de marea cu aromă de alge
şi înţelegând ca într-o străfulgerare
că vremea în care teama de cântecul ei legăna corăbii precum valurile verzi
a apus

pe malul mării zăcea sirena,
fiecare adiere de vânt o durere,
fiecare clipire un răsărit,
îndurând cu dragoste moartea marinarilor tatuaţi pe braţe,
ştiind că, la răscruce de scoici, sub trupu-i împuţinându-se,
încă se mai ascund seminţe de poveşti şi spori de vise

pe malul mării zăcea sirena,
fiecare palmă un căuş pentru ţestoase dormind,
fiecare ochi un vârtej fără fund,
lăsând soarele şui să îi ofilească umbra ca pe-o frunză
şi să o amestece încet în istorii la fel de sărate
precum lemnele azvârlite de furtuni pe ţărm,
îngânându-i încă, în miezul lor, cântecul

 

© Liliana Negoi

Advertisements

Rosturi


Ralucăi 🙂
Scrijelind în scoarţa pietrei albe
Despre soarta frunzei de nisip,
Adunând cuvinte verzi în salbe
Şi-mpletindu-le în fel şi chip,
Adâncită-n vise şi iluzii
Încrustate cu nesomn sărat,
Rătăcită-n veştede aluzii
Cu parfum timid de-„a fost odat’”,
A simţit deodată cum pe spate
Îi cresc muguri aspri şi haini,
Ţintuind-o-n loc cu greutate
Şi prinzându-i trupu-n rădăcini.
S-a zbătut, speriată, să le scape,
Zdrenţuindu-şi gându-n spaime seci,
Presimţind aproape, mai aproape,
Ceaţa grea a somnului de veci.
Soarta însă şi-a văzut de treabă
Ignorându-i zbuciumul tăcut –
Şi ca un păianjen, fără grabă,
A-nvelit-o în linţoliul mut,
Amorţind-o-ncet. Şi astfel, timpul
S-a tot scurs peste coconul ei,
Pregătind-o pentru anotimpul
Frunzei de nisip din visul ei.
Când, venindu-i vremea, amorţeala
Din fiinţa-i mică s-a topit
Iar în zorii zilei toropeala
De sub pleoapa-i tristă a pierit,
A-nţeles într-un târziu menirea
Mugurilor, fără echivoc,
Ridicându-se-n învăluirea
Aripilor lungi crescute-n loc.

© Liliana Negoi