Rosturi


Ralucăi 🙂
Scrijelind în scoarţa pietrei albe
Despre soarta frunzei de nisip,
Adunând cuvinte verzi în salbe
Şi-mpletindu-le în fel şi chip,
Adâncită-n vise şi iluzii
Încrustate cu nesomn sărat,
Rătăcită-n veştede aluzii
Cu parfum timid de-„a fost odat’”,
A simţit deodată cum pe spate
Îi cresc muguri aspri şi haini,
Ţintuind-o-n loc cu greutate
Şi prinzându-i trupu-n rădăcini.
S-a zbătut, speriată, să le scape,
Zdrenţuindu-şi gându-n spaime seci,
Presimţind aproape, mai aproape,
Ceaţa grea a somnului de veci.
Soarta însă şi-a văzut de treabă
Ignorându-i zbuciumul tăcut –
Şi ca un păianjen, fără grabă,
A-nvelit-o în linţoliul mut,
Amorţind-o-ncet. Şi astfel, timpul
S-a tot scurs peste coconul ei,
Pregătind-o pentru anotimpul
Frunzei de nisip din visul ei.
Când, venindu-i vremea, amorţeala
Din fiinţa-i mică s-a topit
Iar în zorii zilei toropeala
De sub pleoapa-i tristă a pierit,
A-nţeles într-un târziu menirea
Mugurilor, fără echivoc,
Ridicându-se-n învăluirea
Aripilor lungi crescute-n loc.

© Liliana Negoi

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s