în deşert


ţi se frângea soarele pe sânul gol,
aşa cum stăteai întinsă pe nisip, cu ochii închişi,
şi pe piele îţi picurau tragedii antice
şi fărâme din sirinxul lui Pan dizolvate în ambrozie
şi gândul meu trufaş, ignorându-ţi răceala.
m-am apropiat de tine,
cu fiecare pas m-am apropiat,
arzând distanţa cu inima şi prefăcând-o în cenuşă,
dar cu fiecare pas phoenicşi înfloreau între noi
şi eram din nou un pas prea departe.
n-ai deschis ochii
nici ca să mă vezi aplecat spre cer,
nici ca să îţi laşi irisii umpluţi de ceara topită a aripilor mele.
nici măcar ca să îmi striveşti răsuflarea cu zbaterea pleoapelor.
însă ştiu că bătaia aceea de inimă,
ridicându-ţi sânul cu un grăunte de nisip mai curând
între două raze de soare murîndu-ţi pe piele
a fost a mea.

© Liliana Negoi

pe gura ta


celor ce susţin proiectul “Roşia Montană”

scria “midas” pe gura ta.
cu litere mari, însângerate,
duhnind a migdale amare şi a verde ofilit,
scrijelite cu pene frânte smulse din cozi de cormorani,
scria “midas” pe gura ta.
şi ţie îţi curgeau bale de poftă,
tânjind macabru după numele acela care îţi părea dulce
aşa cum îţi picura printre buzele îmbătrânite,
şi îl şopteai şi îi sărutai cu gândul fiecare literă,
parcă făcând amor cu ea,
cu gustul ei,
„m”…
„i”…
„d”…
„a”…
„s”…
halucinând nebuneşte că aerul expirat prin fiecare bucoavă
se face aur
şi că doar atunci când îţi vei umple sicriul cu acel aer
o să poţi să respiri liber.
nici n-ai văzut când au pus capacul sicriului –
când au început să arunce pământul pe tine
încă ţi se mai auzeau şoaptele
„m”…
„i”…
„d”…

 

© Liliana Negoi