în deşert


ţi se frângea soarele pe sânul gol,
aşa cum stăteai întinsă pe nisip, cu ochii închişi,
şi pe piele îţi picurau tragedii antice
şi fărâme din sirinxul lui Pan dizolvate în ambrozie
şi gândul meu trufaş, ignorându-ţi răceala.
m-am apropiat de tine,
cu fiecare pas m-am apropiat,
arzând distanţa cu inima şi prefăcând-o în cenuşă,
dar cu fiecare pas phoenicşi înfloreau între noi
şi eram din nou un pas prea departe.
n-ai deschis ochii
nici ca să mă vezi aplecat spre cer,
nici ca să îţi laşi irisii umpluţi de ceara topită a aripilor mele.
nici măcar ca să îmi striveşti răsuflarea cu zbaterea pleoapelor.
însă ştiu că bătaia aceea de inimă,
ridicându-ţi sânul cu un grăunte de nisip mai curând
între două raze de soare murîndu-ţi pe piele
a fost a mea.

© Liliana Negoi

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s