adagio


orizontul pe ramurile căruia înmugureşte
o ceaţă densă, rece,
mă aşteaptă.
îmi ţine privirea lipită de pleoapele-i dulci-amărui
ca de puful inocent al unei gutui brumate
pierdut în atingerea dureroasă a pielii mele

să mă ascund…
printre nori de linişte
să mă ascund şi să privesc cum mugurii ceţoşi capătă pe rând
forma drumului pe care nu mă îndur încă să mi-l fac cunoscut
sau forma sărată a verdelui ofilit înainte de vreme

să mă scufund cu blândeţe
în străfundurile straturilor de un alb mohorât,
lipsit de lumină, lipsit de voce, de orice asperitate,
o masă informă şi dureros de tăcută,
de rece

e toamnă
iar câmpul e atât de gol…

© Liliana Negoi

Advertisements

Tablou


Pe violeta dintre dinţii ei
înflorise, timidă, umbra unui gând mai puţin timid –
aşa cum stătea acolo
ai fi zis că e o eclipsa dramatică de scop
în vreme ce pietrele de râu veghindu-i ofilirea
tăceau.
Soarele continua să muşte avar
din purpuriul curgându-i în valuri dintre petale,
iar el stătea nemişcat acolo,
ca un înger de cremene
privind-o
privind
cerul
curgându-i în ochi –
prea rece totul pentru un pastel, prea cald pentru o idilă.
…de altfel
pietrele de râu ar trebui să stea într-un râu,
nu într-un cavou…  

 

© Liliana Negoi