adagio


orizontul pe ramurile căruia înmugureşte
o ceaţă densă, rece,
mă aşteaptă.
îmi ţine privirea lipită de pleoapele-i dulci-amărui
ca de puful inocent al unei gutui brumate
pierdut în atingerea dureroasă a pielii mele

să mă ascund…
printre nori de linişte
să mă ascund şi să privesc cum mugurii ceţoşi capătă pe rând
forma drumului pe care nu mă îndur încă să mi-l fac cunoscut
sau forma sărată a verdelui ofilit înainte de vreme

să mă scufund cu blândeţe
în străfundurile straturilor de un alb mohorât,
lipsit de lumină, lipsit de voce, de orice asperitate,
o masă informă şi dureros de tăcută,
de rece

e toamnă
iar câmpul e atât de gol…

© Liliana Negoi

Advertisements

One thought on “adagio”

  1. zau de nu-mi place mai tare orice fel de vreme, fie ea si rece dupa ce citesc aici!
    iar capo d’al finne, adagio si gol pun contrastul in prim-plan ca sa intareasca expresia bine plamadita inainte. frumos, tare! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s