Izvoare – pseudodramaturgie


Să fi ştiut tu, Ană, cum erai în ochii mei…să fi ştiut ce-am vrut să vadă lumea în tine…

Manole, Manole, meştere Manole…

În rai de-a dreptul, Ană…În rai, şi cu stângul, şi cu dreptul, şi cu pieptul plângându-ţi laptele pe pietre…Să guste şi îngerii dulceaţa ta…

Manole, Manole, meştere Manole…

Toţi au crezut, numai tu ştiai că blesteme nu-s…că rănile palmelor mele erau de la ziduri căzânde, iară nu înflorite spre cer…

Manole, Manole, meştere Manole…

Ţi-aduci tu aminte, Ană, ce primăveri au curs peste noi? Şi cât de parfumate toamnele? Cum iernile, la gura sobei, ne-aminteam verile încă parfumând borangicul iei tale? Ţi-aduci tu aminte cum stăteam câteodată pe câmp, în iarbă, cu capul în poala ta, şi mă uitam în ochii tăi mierii în care câte-o rază de soare se scălda goală şi mă topeai, Ană…era ceva aici, sub coasta asta (arătând spre piept) care ştia că pielea ta scăldându-te în râu ar fi strălucit mai tare decât raza aia…

Manole, Manole, meştere Manole…

Mai ştii tu, Ană, ce fragedă părea piatra în mâna mea, atunci când cântai tu…şi ce galeş lemnul…şi cum gura ta era biserică numelui meu…

Manole, Manole…

…şi cum geana ta clipindă era aripă mâinilor mele când lucram…

…meştere Manole…

Hai să ne jucăm, Ană, să ne jucăm ca atunci când eram copii, ca atunci când brazii priveau nepăsători moartea umbrelor noastre, ca atunci când sub crucea cerului doar pământul de sub tălpile noastre rămânea uscat…să strălucească, Ană, pietrele în jurul tău, să le văd cum sclipesc sub atingerea ta ca roua sub atingerea soarelui…

Manole

Aşa ţi-am zis atunci…şi te-ai făcut că mă crezi…

Manole…

Ştiai tu, Ana, când te-am îmbrăcat în muri, că te-mbrăcăm de nuntă? Că te cununam cu visele-mi nebune? Ştiai…şi nu te bucurai…

…meştere Manole…

Şi nici eu…dar vezi tu Ană…

Manole, Manole…

Altminteri cum să te dăruiesc nemuririi, laolaltă cu toată dragostea mea?…

…meştere Manole…

 

© Liliana Negoi

Advertisements

8 a.m.


Azi nu există nicio poezie urbană a dimineţii.
Nu te lăsa furat de sfori atârnând de faţade din oţel şi sticlă
(alpinism utilitar – ştergem de praf monumentele dezumanizării noastre)
maşini roind haotic în căutarea unui loc de parcare,
frustrări, defulări verbale ale unora compensând gestica refulatorie a altora,
posturi de radio zumzăind în background ca nişte plăci stricate
[…]
Telefoane, autobuze, blocaj în trafic,
muzică de toate culorile agăţându-ţi-se de urechi
ca şiraguri de cercei ordinari
asortându-se poate prea bine cu toate miercurile gri din an
[…]
Între blocuri o salcie rătăcită suferind de Alzheimer
„cum am ajuns eu în jungla de beton”
[…]
Noiembrie –
şi pixul aleargă disperat, lipsit de esenţă şi motivaţie
[…]
E gol printre oameni, e pustiu şi
nu-s

© Liliana Negoi

Brumar


Plouă –
o ploaie caldă în mijlocul lui noiembrie,
al unui noiembrie plin de întrebări retorice,
un noiembrie pe care calendarul îl afişează cu ostilitate pe perete,
ca pe o ultimă redută în calea iernii,
un noiembrie  care însă nu se sinchiseşte de teoriile meteorologice
şi îşi vede netulburat de toanele primăvăratice
pe care le atârnă ostentativ de gâtul timpului.
Iar griul cerului e de-o prospeţime deconcertantă,
lăsând să se întrevadă, la intervale dureros de mari,
câte-o rază de soare năucă răscolind cu tandreţe măruntaiele norilor
în căutarea pământului de sub ei.
Toamna s-a rătăcit, nevrând să asiste la propria ei moarte,
iar lutului pare să nu îi pese că a rămas orfan de un anotimp.
E primăvară în noiembrie în emisfera de nord –
dar mie tot toamnă mi-e de tine.

© Liliana Negoi