nu.


[…] Şi îmi alunecă palma pe suprafaţa cretată a peretelui –
verde şi mirosind a muzică ieftină.
În porii zidului au pătruns precum colţi moi gândurile mele,
căutând cărămida bătrână de sub tencuială
Nu se spune asta
Nu
Nu
Nu
nu
fără majuscule. că nu merită.
e greu sub cascade de gânduri – reci şi uşor acide,
înspumând marginea zilei de azi cu reziduuri ale trăirilor de ieri.
fără mâine.
sparte cad imaginile, pixel cu pixel,
nume fără înţeles, cuvinte fără voce,
şi între toate cele fraze clişeu, corectându-mi visarea etern rebelă –
nu se spune asta,
nu se face asta,
nu se crede asta.
pentru că lumea.
ce ar zice lumea?
lumea ar zice verde, şi poros, şi netezimi amare, fără photoshop.
şi ar mai zice că îmi merit iarna – atâta câtă e.
şi n-ar mai zice nimic după aia – pentru că i-aş închide gura cu un pumn de vată,
doar să nu îi mai aud vocea ipocrită urlându-mi în creieri că
NU.
doar peretele
şi palma mea mai aspră decât el,
zgâriindu-i porii delicaţi şi verzi,
şi planta cerşind apă lângă mine.
vezi? aşa ia naştere un zid al plângerii autentic.
atunci când în casa ta,
în camera unde ar trebui să faci dragoste,
tu faci poezie.
şi taci, ascultând cu încăpăţânare verdele vorbindu-ţi
despre cărămida bătrână din spatele lui […]

 

© 2014 Liliana Negoi

Secvenţe nomade


[…] Nu eşti om cu adevărat până când nu guşti din căuşul elegant al durerii. Fericirea nu ne face oameni. Fericirea ne arată doar cât de repede uităm să învăţăm atunci când suntem în prezenţa împlinirii. Atunci când pe fruntea noastră se poate scrie cu nori şi cu aripi de vultur de cât de sus ne zboară sufletul. Suferinţa însă este aceea care ne îndreaptă din nou privirea asupra nemărginirii, asupra nelimitarii gândului, asupra punctelor cardinale şi asupra dimensiunilor fizice şi temporale ale vieţii, şi mai ales, asupra josului de unde am început – sau de unde ar trebui să fi început – cu toţii. Ironia face însă ca tocmai această învăţătoare sârguincioasă să fie nedorită de oameni. Pentru că oamenii nu vor să înveţe să fie oameni. Oamenii preferă să fie animale fericite. Şi uneori doar animale, care în migraţia lor de la polul naşterii la polul morţii refuză să îşi amintească, din masa pre-umană a existenţei lor, mai mult decât plăcerea efemerului.

file4351236411074Din cauza asta eu nu sunt aici ca să rămân. Dacă ar fi aşa, aş fi doar un animal, poate unul genial şi cunoscut, dar doar atât. Eu nu vreau să mă cunoască lumea. Vreau s-o cunosc eu pe ea. În toată goliciunea ei splendidă, dramatică, plină de culoare şi neastâmpăr. Vreau s-o cunosc şi să merg mai departe, bucurându-mă egoist de privilegiul de a putea trece incognito prin viaţă, nici animal, dar nici om, doar un hibrid cu pretenţii umile, extaziat de parfumul cunoaşterii. […]

 

© 2014 Liliana Negoi

reliefuri


PICT0719pe dealurile acestea *arătând spre sâni*
a existat cândva o civilizaţie a durerii.
sub ele se aflau caverne,
în care locuitorii de atunci se ascundeau în timpul zilei,
şi doar noaptea ieşeau la suprafaţă,
bântuind ca nişte vârcolaci ştirbi întinderile netede,
căutând rădăcini…şi apă.
cu timpul însă relieful se schimbă,
şi chiar şi cea mai locuită zonă poate rămâne pustie –
zeii mor de plictiseală
în aşteptarea unei ofrande care nu mai vine,
iar templele devin ruine,
purtându-şi cu demnitate povara sfinţeniei apuse…
cavernele însă au rămas,
şi sunt zile când ai crede
că o îmbrăţişare are forţa organică de a reconstrui ruine
şi un sărut poate ţine loc de „Amin”.
în zilele acelea mă uit la tine,
scormonind cu ghearele tocite ale speranţei (ce clişeu!…)
în lutul unde ar trebui să fie o inimă –
nici nu mai contează a cui –
în căutare de motive,
inventându-le din te miri ce:
uneori dintr-un colţ mai moale,
alteori din cicatricile uscate şi abandonate
ca nişte mari canioane ale uitării
pe dedesubtul gândurilor,
şi alteori din struguri acri stafidiţi,
că deh,
stafidele poate or fi mai dulci.
iar ochii tăi albiţi de cataracte îmi dau dreptate.
câteodată însă un orgasm rămâne doar un orgasm,
indiferent sub câte straie filosofice l-ai îmbrăca,
indiferent ce gust ar avea preludiul.
iar la sfârşitul lui noi suntem aceiaşi oameni goi,
goliţi de dovada neputinţei noastre
de a depăşi sterilitatea sufletului.
vezi tu,
„Amin”-ul nu îşi are rost atunci când eşti ateu.

Versiunea audio:

© 2014 Liliana Negoi

imaginea a fost preluata de pe www.morguefile.com

şuete


Fiecare respiraţie a mea poartă o crustă trainică şi translucidă de cuvinte,
ca un înveliş de armadillo
care lasă să se înţeleagă
că dincolo de el e lumină, e soare, e căldură,
dar sunt şi colţi şi gheare.
Uneori ale altora,
alteori ale mele.
Depinde doar de haosul la care este supusă mintea mea,
oscilând între insistenţele nevinovate ale câinelui
în încercarea de a dobândi
un loc mai moale pe canapea lângă mine
şi nemulţumirile gălăgioase ale copiilor
în ceea ce priveşte culorile cu care ar trebui să coloreze
vreo pagină de carte.
Şi gustul cafelei
pe care o beau singură până la ora şase seara,
gândindu-mă aiurea la cât de ciudată e iarna asta,
molatecă şi caldă
şi plină de neîntâmplări,
de nedorinţe şi de semne de carte
lăsate alandala prin prea multe volume
începute şi neterminate.
Curăţenia de Crăciun n-a avut niciun efect
asupra paşilor mei,
şi zilnic mă văd nevoită să recunosc
(e-adevărat, cu oareşce disconfort)
că „pe-aici am mai fost”
şi „pe-acolo promisesem că nu mai trec”.
Şi mi-s degetele grele de confesiuni
scrise doar de dragul de a le scrie,
dar necrezute nici măcar în fracţiunea aceea de secundă
cât îmi trebuie ca să zâmbesc ironic trecutului,
calculând deja probabilitatea de a ne da întâlnire din nou,
poate chiar pe aceeaşi stradă.
Nu c-ar mai conta prea mult – în definitiv
unele greşeli îmi sunt atât de dragi
încât le repet mereu, pur şi simplu din plăcerea
de a sta din nou la taclale la o ceaşcă de cafea cu ele
şi cu tine.

© 2014 Liliana Negoi

atrofie


unde sunt ascuns în vena plină de clorofilă a frunzei la care te zgâieşti prosteşte, sau la vedere, în faţa ochilor tăi murdari de prea multă toamnă iz de cremene te uiţi aiurea la dărăpănătura în care stai gândindu-te la „florile de mucigai” ale altora ce grădini ale Semiramidei îmi atârnă pe pereţi…fulgi ciufuliţi plutesc alandala în aerul străpuns ici-colo de raze prăfuite de soare trebuia să mai pun un braţ de paie pe acoperiş e un singur loc unde ai vrea să fii acum, şi acela nu e aici văi cu piersici şi o sperietoare de ciori de ce piersici? de ce ciori? habar n-ai ce gust de cenuşă are tăcerea câteodată…de cenuşă cernută prin site ruginite ai face un pas dar piciorul stă pe loc, doar umbra lui se mişcă încet, de la stânga la dreapta încă mai creşte tufa de rostopască pe zid, dar florile i-au căzut te taie un junghi negru prin gânduri, ca rădăcina unui cuvânt nespus n-am voie pe pământul uscat, amintindu-ţi de seceta din o mie nouă sute…şi ceva…ce rugi de mure îşi întindeau tentaculele ţepoase spre mine…se plimbă agale o procesiune de furnici şi omul de paie şi cântecul lui plin de lacrimi din sârma ghimpată abia mai respira un măr putred se rostogoleşte de nicăieri la picioarele tale a mai căzut un înger

 

© 2014 Liliana Negoi