atrofie


unde sunt ascuns în vena plină de clorofilă a frunzei la care te zgâieşti prosteşte, sau la vedere, în faţa ochilor tăi murdari de prea multă toamnă iz de cremene te uiţi aiurea la dărăpănătura în care stai gândindu-te la „florile de mucigai” ale altora ce grădini ale Semiramidei îmi atârnă pe pereţi…fulgi ciufuliţi plutesc alandala în aerul străpuns ici-colo de raze prăfuite de soare trebuia să mai pun un braţ de paie pe acoperiş e un singur loc unde ai vrea să fii acum, şi acela nu e aici văi cu piersici şi o sperietoare de ciori de ce piersici? de ce ciori? habar n-ai ce gust de cenuşă are tăcerea câteodată…de cenuşă cernută prin site ruginite ai face un pas dar piciorul stă pe loc, doar umbra lui se mişcă încet, de la stânga la dreapta încă mai creşte tufa de rostopască pe zid, dar florile i-au căzut te taie un junghi negru prin gânduri, ca rădăcina unui cuvânt nespus n-am voie pe pământul uscat, amintindu-ţi de seceta din o mie nouă sute…şi ceva…ce rugi de mure îşi întindeau tentaculele ţepoase spre mine…se plimbă agale o procesiune de furnici şi omul de paie şi cântecul lui plin de lacrimi din sârma ghimpată abia mai respira un măr putred se rostogoleşte de nicăieri la picioarele tale a mai căzut un înger

 

© 2014 Liliana Negoi

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s