mai presus


îl ascultam cum citeşte,
fără să înţeleg nimic din înşiruirea de sunete,
dar ritmul vocii lui citind era ceva aparte,
fluent, neîmpiedicat de melanjul de litere
din care, pentru alţii, ţâşneau sensuri.
încrengătura de sunete purtându-i afară dragostea
nu avea nevoie să îmi atingă mai mult decât
acel miez moale, supus fracturilor eterice,
numit suflet.
pierdută în lungul şir de cuvinte,
înlănţuindu-se unul de altul cu un firesc dezarmant,
căutam aproape cu sete locurile unde îl simţeam
împletindu-şi cu şi mai multă îndârjire
lumina –
şi când le găseam ochii îmi deveneau radioşi,
simţind comorile din vocea lui.
mai presus de înţelesuri şi cuvinte
glasul lui era poezie.

scrisă după ce l-am ascultat din întâmplare pe Nikola Madžirov citindu-şi cu voce tare poeziile în macedoneană

Advertisements

vrere


file0001652481771Când o să mor o să îmi trebuiască un sicriu mare.
Un sicriu uriaş.
Pentru că odată cu mine or să moară şi cuvintele mele,
şi pentru că, dacă tot mor,
le-aş vrea îngropate cu mine.
Da,
aş vrea să îmi fie sicriul căptuşit nu cu mătăsuri sau satin,
ci cu pagini de hârtie pline cu toate scrierile mele –
mai în glumă mai în serios,
ultimul lucru bun pe care, poate, îl vor face cuvintele mele putrezind
va fi să hrănească cu fărâme de literatură
râmele aerisind ţărâna din juru-mi.
Şi cine ştie,
poate că acestea vor începe să sape în forme de litere pe sub pământ,
întreţesând arabescuri –
capodopere ce vor rămâne pe veci necunoscute
criticilor literari.

 

© 2014 Liliana Negoi

topologie


antmoeb-1în prea trecătoarea-mi eternitate
lumina mi s-a frânt în palme
ca într-o mare de cataracte
nedându-i voie să-mi pătrundă înăuntru –
în venele-mi străvezii dansează arome sanguine
cu note de vârf de creion bine ascuţit,
la trecerea cărora carbonul îşi declară supremaţia.
nu-i loc de lumină.

ritmurile sunt verzi şi violete,
în spirale bine definite, ample,
măsurând în sens invers curgerea nisipului –
mereu am spus că sunt o clepsidră defectă –
şi printre valurile-mi de tăcere stelele mor,
vândute pe dorinţe efemere,
şi nu simt lăcomia cu care le sorb sufletul
ca pe-o licoare rară
din cupe de cremene şi lut.

zile trec, zile vin, umbre scad şi cresc,
iar în ridurile cuvintelor mi se adună încet, metodic,
straturi peste straturi de sare şi mătrăgună domnească,
construind fortăreţe pentru gândurile privind înlănţuite
cum pentru ele soarele devine doar o utopie.

mă uit la mine de departe,
iar amărăciunea e deodată
doar un concept crucificat pe limba egoismului –
în fond, la ce bun?

în prea trecătoarea-mi eternitate
drumul rozându-şi unghiile de asfalt
nu te-a găsit –
şi te caută în continuare,
precum o bandă möbius,
simţindu-te mereu prea aproape ca să fii acolo.

© 2014 Liliana Negoi

Imaginea a fost preluată de pe http://www.donnsaltjade.com/2009/05/carved-jade-moebius-band/.

sensuri


îi cade o frunză
îngălbenindu-se uşor, de la vârf spre rădăcină
în nuanţe de chihlimbar
în care clorofila a înţepenit dureroasă şi tainică
precum glodul iarna

o privesc fără să zic nimic –
în definitiv
cinismul meu încă nu a ajuns atât de departe
încât moartea, de orice fel ar fi ea,
să nu îmi săreze niţel conjunctiva

oare la fel arătăm şi noi când îmbătrânim?
ca nişte frunze uscate care se chircesc încetul cu încetul,
contorsionându-se şi contractându-se şi cocârjându-se
până când epuizăm şi ultima fărâmă de verticalitate
şi ne demonstrăm nouă înşine
că ne place maro-ul la fel de mult ca verdele
şi că albul e de fapt tot ce ne-am putea dori mai mult?

mi-e milă de frunza aia.
mi-e ruşine de demnitatea ei.
eu în locul ei aş cerşi un baston.
ea adulmecă pământul.

© 2014 Liliana Negoi

colaj


mereu îmi ziceai că sunt egoistă
că nu las străzile să fie mângâiate de umbra mea
şi că îmi ascund prea mult nisipul sărat
sub ambalajul cartezian exotic al unei ironii divine
şi de fiecare dată îţi închideam gura cu un sărut
amintindu-ţi gustul încă străveziu
al ciocolatei cu portocale pe care abia o împărţisem –
şi de dragul lui tăceai, atât de mare îţi era dependenţa de lipsa mea de voinţă

patul avea aripi
şi vocea mea în vază printre flori
sorbea de zor din apa acestora,
făcând transfuzie cuvintelor secătuite de timp

soarele stătea oleacă lipit cu ochii de geamul meu,
zgâindu-se înăuntru cu lumini de caşmir la felul în care
pielea mea flirta cu cearşafurile,
apoi, ca un voyeur plictisit de repetarea la infinit a aceluiaşi orgasm,
îşi vedea de drum, lăsându-mă pradă convulsiilor –
şi tu erai mândru, aşa cum îmi mângâiai resturile de zâmbet de la colţul gurii
printre bule nocturne de nesomn sincronizat

cel mai nefericit era mereu paharul de vin din care beam amândoi,
obosit să ne tot umple gura cu vorbe roşii – mereu roşii –
pentru ca apoi să uităm de el cu orele:
eu – învăţându-te din egoismul meu,
tu – având grijă să nu mă vindec de el

red wine

© 2014 Liliana Negoi

balet


în paşi de hârtie dansează,
cu mişcări uşor şifonate,
amintind de vanilia de odinioară.
ai ţine-o-n braţe, dar e prea uşoară,
prea pluteşte în ritm de litere frumos caligrafiate,
prea iute se-nalţă spre ultraviolet.
parcă abia i-au dat aripile – vezi?
abia cutează
să grăbească albastrul spre indigo şi apoi…
şi apoi spre nicăieri.
în paşi de hârtie dansează povestea.
prea demult a fost ieri.

© 2014 Liliana Negoi