colaj


mereu îmi ziceai că sunt egoistă
că nu las străzile să fie mângâiate de umbra mea
şi că îmi ascund prea mult nisipul sărat
sub ambalajul cartezian exotic al unei ironii divine
şi de fiecare dată îţi închideam gura cu un sărut
amintindu-ţi gustul încă străveziu
al ciocolatei cu portocale pe care abia o împărţisem –
şi de dragul lui tăceai, atât de mare îţi era dependenţa de lipsa mea de voinţă

patul avea aripi
şi vocea mea în vază printre flori
sorbea de zor din apa acestora,
făcând transfuzie cuvintelor secătuite de timp

soarele stătea oleacă lipit cu ochii de geamul meu,
zgâindu-se înăuntru cu lumini de caşmir la felul în care
pielea mea flirta cu cearşafurile,
apoi, ca un voyeur plictisit de repetarea la infinit a aceluiaşi orgasm,
îşi vedea de drum, lăsându-mă pradă convulsiilor –
şi tu erai mândru, aşa cum îmi mângâiai resturile de zâmbet de la colţul gurii
printre bule nocturne de nesomn sincronizat

cel mai nefericit era mereu paharul de vin din care beam amândoi,
obosit să ne tot umple gura cu vorbe roşii – mereu roşii –
pentru ca apoi să uităm de el cu orele:
eu – învăţându-te din egoismul meu,
tu – având grijă să nu mă vindec de el

red wine

© 2014 Liliana Negoi

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s