sensuri


îi cade o frunză
îngălbenindu-se uşor, de la vârf spre rădăcină
în nuanţe de chihlimbar
în care clorofila a înţepenit dureroasă şi tainică
precum glodul iarna

o privesc fără să zic nimic –
în definitiv
cinismul meu încă nu a ajuns atât de departe
încât moartea, de orice fel ar fi ea,
să nu îmi săreze niţel conjunctiva

oare la fel arătăm şi noi când îmbătrânim?
ca nişte frunze uscate care se chircesc încetul cu încetul,
contorsionându-se şi contractându-se şi cocârjându-se
până când epuizăm şi ultima fărâmă de verticalitate
şi ne demonstrăm nouă înşine
că ne place maro-ul la fel de mult ca verdele
şi că albul e de fapt tot ce ne-am putea dori mai mult?

mi-e milă de frunza aia.
mi-e ruşine de demnitatea ei.
eu în locul ei aş cerşi un baston.
ea adulmecă pământul.

© 2014 Liliana Negoi

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s