în tavernă


stăteau în jurul mesei
poetul şi haremul său de cuvinte –
pe unele le mângâia, pe altele le săruta
sau le sădea între vocale câte-un zâmbet,
unora le muşca literele până la sânge
în vreme ce altora abia dacă se îndura să le atingă rotunjimile
cu vârful limbii.
şi îşi privea poetul cuvintele,
aşa cum stăteau înlănţuite unele de altele,
iar lumina lumânării pâlpâinde dansa în colţurile gurii lui
ca o odaliscă fierbinte,
apoi, când a simţit coagulându-li-se în vene
cerneala nopţii,
s-a mai uitat o dată la ele
şi s-a mutat la altă masă.

© 2014 Liliana Negoi

Advertisements

paşii pierduţi


paşii pierduţi nu se rătăcesc – ei doar
se ascund sub straturi de nisip şi lut sfărâmat
aşteptând momentul potrivit pentru
a înflori din nou pe căi ducând în toate direcţiile.
 
paşii pierduţi au un parfum aparte, de frisoane
şi de ecouri pe holuri lungi şi goale,
izbindu-se de pereţi vopsiţi în ulei
şi trecând prin ei, în căutarea tălpilor care i-au născut.
 
paşii pierduţi se joacă unii cu alţii,
scormonesc împreună după oase de cireşe de mai şi
felii de umbră şi fantome ale zăpezilor de
altădată, în aşteptarea aripilor lui hermes
 
care de cele mai multe ori par să nu mai vină. aşa că atunci
paşii pierduţi se duc, tiptil-tiptil,
să guste pe furiş din carnea norilor din cuvinte
îngropându-se, mai apoi, la rădăcina acestora, fără giulgiu.

 

© 2014 Liliana Negoi

lui


[…] mi-e milă de cuvintele mele.
mi-e milă pentru că tu ai nevoie
ca ele să fie albastre şi înspumate,
altfel doar sarea lor nu-i de-ajuns ca să le facă
să îţi pătrundă în miezul clipirii,
iar privirea ta le rostogoleşte uşor,
printre valuri de pământ înmuiat de singurătate,
ca pe nişte resturi pline de importanţă ale începuturilor,
când ele de fapt nu valorează mai mult decât
reziduurile respiraţiei tale din mucurile de ţigară
stinse in scrumieră cu nonşalanţă.
şi da, poate ţi-aş fi muză,
sădindu-ţi sub pielea mea răsuflarea,
dar şi tu şi eu ştim că mai muză-ţi va fi
nisipul neîmpărtăşit cu sudoarea noastră îngemănată
şi că mai dulce ţi se va părea gustul acelui sărut
pe care gurile noastre
l-au ucis înainte de a-l fi învăţat lumina –
atunci,
înainte de prima noastră cădere.
aşa că să nu îndrăzneşti, adam.
să nu îndrăzneşti să mă numeşti
vreodată
mai mult decât „femeie” […]

© 2014 Liliana Negoi

aprilie. ruine.


sărbătorile ploii înfloreau acide
pe pielea nopţii
aşa cum această zăcea întinsă de-a lungul şi de-a latul
emisferei verzi a gândurilor mele.
din eter
câte-un strop de tragedie sărată
continua să deranjeze fantomele,
ca picătura chinezească,
pierzându-se apoi sub masca de carnaval
acoperind cu catifelele-i roase şi panglicile putrede
„dramele curg”, mi-ai spus.
„dramele nu ştiu ce este
nesfârşita patimă a cuvântului.
ele doar bâzâie în fundal ca un radio stricat
în timp ce praful adunat de palma ta
mângâindu-mă
devine istorie.
o să mă fac arheolog după ce mor,
să îmi caut urmele existenţei în ochii tăi,
să sap după bătăile inimii mele în palmele tale,
să îmi umplu urna cu tot ce nu mi-ai spus.
până atunci însă
lasă-mă să îmi lipesc vorbele ca nişte solzi
pe coapsele tale
şi cântă-mi.”

© 2014 Liliana Negoi

sakura


buzele ei, îmbibate cu dimineaţă
(o dimineaţă vineţie şi rece, dar până la urmă
tot dimineaţă se cheamă că e)
se lipiră uşor de scoarţa cireşului,
iar şoaptele dezlipindu-i-se din răsuflare
căzură încet, printre petalele albe,
pe pământul spălandu-şi oasele de piatră de întunericul nopţii:
„suntem morţi, tu şi eu. la fel de morţi
ca seminţele nesădite,
ca umerii norilor retezaţi de stoluri de ciori.
suntem două cadavre gemene,
trăindu-ne moartea aici, la marginea cuvântului,
neauziţi de rugăciuni, nesărutaţi de întrebări.
şi de ce am trebui altora, până la urmă?
printre rândurile de vânt brodând
ţie florile sterpe
şi mie neadormirea
se strecoară uneori voci din afară –
şi niciuna nu e mai blândă decât scoarţa ta vibrând,
aspră,
sub vorba mea rece.”
cireşul, înfiorat, clătină încet din ramuri,
şi o rază rătăcită de soare făcu astfel încât
umbra unei frunze de-a lui
să se aşeze peste ochiul ei drept
ca o mască mătăsoasă.
ochiul ei stâng însă rămase aşa cum era,
o insulă de albastru în mijlocul oceanului ei de albeaţă,
şi pentru o clipă în mijlocul acelei insule
cireşul visă că ramurile lui înconjurând-o
erau braţe.

 

© 2014 Liliana Negoi