lui


[…] mi-e milă de cuvintele mele.
mi-e milă pentru că tu ai nevoie
ca ele să fie albastre şi înspumate,
altfel doar sarea lor nu-i de-ajuns ca să le facă
să îţi pătrundă în miezul clipirii,
iar privirea ta le rostogoleşte uşor,
printre valuri de pământ înmuiat de singurătate,
ca pe nişte resturi pline de importanţă ale începuturilor,
când ele de fapt nu valorează mai mult decât
reziduurile respiraţiei tale din mucurile de ţigară
stinse in scrumieră cu nonşalanţă.
şi da, poate ţi-aş fi muză,
sădindu-ţi sub pielea mea răsuflarea,
dar şi tu şi eu ştim că mai muză-ţi va fi
nisipul neîmpărtăşit cu sudoarea noastră îngemănată
şi că mai dulce ţi se va părea gustul acelui sărut
pe care gurile noastre
l-au ucis înainte de a-l fi învăţat lumina –
atunci,
înainte de prima noastră cădere.
aşa că să nu îndrăzneşti, adam.
să nu îndrăzneşti să mă numeşti
vreodată
mai mult decât „femeie” […]

© 2014 Liliana Negoi

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s