ultraviolet


era…doar o altă cameră.
o cameră cu pereţi, cu podea şi tavan,
cu ferestre şi cu o uşă care se închidea
cu ajutorul unui mâner greu de alamă.
era goală.
din cauza asta
trecutul avea un ecou asurzitor acolo
dacă nu ştiai să păşeşti,
şi tot din cauza asta nu se grăbea nimeni să intre.
dar prin geamurile ei
soarele era mereu dulce,
şi norii vii,
mirosul de levănţică, adânc înrădăcinat în porii zidurilor,
năştea umbre liliachii ici-colo,
iar pajiştile de aduceri-aminte erau mereu cutreierate
de zâmbet, fie el şi sărat.
fantome ale cuvintelor spuse înăuntru
pluteau în aer precum bancuri de peşti într-un ocean,
sclipind argintii la câte-o cotitură de înţeles.
era doar o altă cameră –
în care însă copilul din el nu se sfia să îl certe,
şi în care se întorcea mereu ca să audă
lumina din sunete.

© 2014 Liliana Negoi

Advertisements

jurnal


– luni

părându-mi-se că mor am azvârlit dintr-o dată
varul nopţilor nedormite pe nisipul din
faţa casei –
o casă necioplită, îngălbenită de uscarea privirilor şi de
prea multe cataracte înţepenite pe balamalele unui viitor netrebnic, imatur,
agonizând la marginea splendorii unui grain de beauté
veşnic rămas neatins
încondeiat regeşte cu o până de corb, tuciurie şi lucioasă,
spărgând eoni şi pajişti de cleştar într-o singură vocală,
unică şi rotundă şi miraculos de continuă
precum circuitul apei în natură.
fraze lungi, purtându-şi inconsecvenţa cu o mândrie
aproape idiotică –
e simplu, închizi ochii şi laşi degetele să se mişte,
nepăsându-ţi nici de ritmul, nici de viteza, şi mai ales
nici de frecvenţa cu care apasă aceeaşi litera –
încheind lacăte peste mesaje şi peste cuverturi cafenii
pătate cu urmele unor treceri în nefiinţă a posibilităţilor
şi cu mişcarea aeriană curmată a unui ţânţar de baltă –
aşa te plictiseşti câteodată, aşa mă îngrozesc mereu,
că la fiecare colţ al camerei ne înfloresc eternităţi şi ne mor
muşuroaie labirintine de furnici, neştiind, săracele,
că sunt doar jertfe pe altarul rece al unei aluniţe,
marcând gradul de ciocolată al depravării cu o primă treaptă.

– marţi

puful  de plopi pluteşte ademenitor peste dunele de praf răscolite
de umbra norilor nehotărâţi – vocea ta amestecată în fundal cu sunetul cafeniu
al unei înregistrări mai vechi mă face să privesc cu pupile mărite
verdele de aici şi până pe cocoaşa unei cămile cocoţate pe carapacea
unei  broaşte ţestoase la ale cărei picioare zace răstignită
vocea mea.
paşii moi ai tăcerii se mărunţesc sub mişcările prozaice ale unei molii
iar ascunzişul meu pentru zile negre e dintr-o dată invadat de valuri dantelate
ascunzând în miezul lor morţile repetate ale mozaicului
respiraţiei pământului –
uimeşte-mă, oare cât ar trebui să stau şi să privesc
interiorul pleoapelor mele până când

– miercuri

plouă…şi mi se rupe filmul tot mai des, privind cum pe
verdele deochiat al casei vecinilor se lipesc cu plesnet languros
stropi mari – când te hotărăşti să pedepseşti o floare
asta trebuie să faci: o creşti în casă până când are impresia că mica seră
este întreaga lume, apoi o scoţi la aer, şi taman când se bucură mai abitir că i s-au
lărgit orizonturile, o să dea peste ea o ploaie care să îi încerce
rădăcinile. iar tu stai şi priveşti cu sadism din spatele unui geam
întrebându-te dacă, la sfârşitul ploii, va mai exista o rădăcină
pe care să o reîmpământezi, şi dacă pentru ce i-ai făcut
floarea îţi poartă pică.
sau treflă.
sau caro.
cupa nu e pentru tine.
n-a fost niciodată.

– joi

ridici o sprânceană, întrebându-te cât de tensionat ar trebui
să fie arcul ei pentru ca privirea azvârlită în sus
să săgeteze dincolo de ultraviolet.
noaptea se chinuie să îţi pătrundă în oase, mişunându-ţi la rădăcina gândurilor,
iar tu continui să afişezi atitudinea neîndemânatică a unui
cititor în stele ai cărui ochi suferă de albastru profund,
ireversibil.
degetele ţi se împiedică de-a lungul buzelor
de prea multele tăceri neîmblânzite, galopând feroce
printre crăpăturile roşiatice
(e de la frig, zici tu)
de la frig pe naiba – suntem în mai şi tu continui şi acum
să mângâi manşonul ăla vechi şi ros din blană de nutrie,
adulmecând din când în când reziduurile izului de naftalină
încă bântuindu-l.
încă curgându-ţi din oase.

– vineri

numele tău e simetric.
ţi-am spus vreodată asta?
e de o simetrie aparte, fluidă,
la fel ca viaţa unei săptămâni fără soare.
îmi plesnesc tâmplele încercând să descopăr sub albul neregulat al tavanului
motive pentru care numele tău ar refuza să poarte sub conturul lui
dârele fragile bijutericeşti lăsate de melcul diurn al vieţii mele.
mi-e teamă însă că dacă le voi găsi
o să mă urc apoi pe o scară de lemn nelăcuit până la ultima creangă
a unui tei care nu a înflorit niciodată
şi de acolo o să îmi învăţ pupilele gustul negru al
primelor cuvinte.

– sâmbătă

la marginea ta îmi pluteşte o încrengătură volatilă de roşu carmin,
aşteptând, nătângă, să o împingi deoparte cu vârful
arătătorului, zdrelit după repetatele încercări de a convinge zidul
să se golească de sine.
în coada vârstei, încă şoptit după cum scrie la evanghelii,
ţi se usucă nevinovat ultimul nor rătăcit, pe care l-ai păstrat
pentru zile negre.
mâine e duminică.
mâine o să te odihneşti.
azi încă mai poţi să te prefaci
că sunt vie.

– duminică

…nu, nu bat clopotele la biserica.
pe drum urlă câinii a înviere – realitatea nu e mereu
la fel de ruptă din rai precum visul.
în palma mea e adânc înrădăcinat
mirosul ieriului mort, palid şi neînţărcat
şi niciodată mângâiat pe creştet de tine.
mâinele încă mai doarme sub călcâiul stejarilor,
aşteptându-şi condamnarea la moarte, pe care mă sfiesc
să i-o dau.
poate că totuşi o să amân miazănoaptea
pentru altă dată.
© 2014 Liliana Negoi