ars poetica – arsă poetic


trebuie să fie lungă dragule.
poezia nu poate fi altfel decât lungă,
densă, sofisticată,
trebuie să îţi toace creierii,
să te pună să îţi storci dintre circumvoluţiuni
reziduuri metaforice, înţelesuri criptate,
trebuie să te facă să vezi
urâciunea vieţii,
mizeria societăţii în care îţi laşi paşii,
trebuie să fie de un realism feroce,
sau şi mai bine,
de un suprarealism încarnat,
care să te doară, să te facă să urli,
să te facă să plângi lângă pagina albă care,
incapabilă să susţină greutatea cuvintelor,
se frânge, se rupe, precum pieliţa laptelui sub povara linguriţei.
cât mai lungă dragule, cât mai aproape de infinit,
precum limitele acelea matematice pe care
atât de puţini le înţeleg fără să le aplice
dar pe care atât de mulţi le aplică fără să le înţeleagă
în tot cursul vieţii lor.
chinuie-te,
să se vadă în rândurile pe care le scrii
gradul de dezvoltare al vocabularului
cât mai lungi cuvintele, frazele,
cât mai lungă poezia,
cât mai complicată, abstractă,
cât mai departe de formă şi mai aproape de sens.
dacă o poţi împleti
precum catenele de ADN în jurul gâtului
atunci fă-o,
răsuceşte-o ca pe o funie şi leag-o cu nod marinăresc
de osia nopţii, ca să te ţină atunci când încerci să te strecori
afară din dicţionar noaptea,
să reziste la greutatea gândurilor tale –
în fond, s-o ia dracu’ de poezie,
apucă-te şi recită pur şi simplu DEX-ul.

© 2014 Liliana Negoi

Nota autoarei: rândurile de mai sus NU sunt o poezie. Sunt doar o concluzie trasă involuntar în urma lecturii creaţiilor unor pseudopoeţi contemporani. Nu dau nume, nu e cazul. Oricum concluzia în cauză e pur retorică.

Advertisements

grădini


flori vinete răsăreau de la rădăcina degetelor lui,
întinzându-şi capetele mărunte cu miez ocru spre umerii ei,
umerii ăia care ascundeau sub nişte rotunjimi palide
un puls zvâcnind sărat şi dulce şi uneori mirosind a cuvinte stătute.

„albul nu e de joacă –
lasă prea mult loc pentru tine
şi te poţi pierde sub dunele lui” –

aşa îi zicea, având grijă să o ţintuiască pe pământ cu acele flori,
iar ea nu îi răspundea, convinsă fiind că are dreptate.
şi îl credea astfel, chiar şi în împietrirea ei rece,
dăruindu-şi puţinul respiraţiei unei linişti coagulate
căţărându-i-se pe glas la fel ca iedera pe gardul cimitirului.

© 2014 Liliana Negoi

hoinar


plictiseala are gust de străzi cariate şi de garduri cu flori ruginii
şi de case de după ale căror ferestre cuvintelor le e teamă să se arate,
pentru că nu vor să le fie judecate formele dulci-amărui,
îngălbenind colţuri de voce.
dar sunetele nu se lasă ucise chiar aşa de uşor,
nu se lasă îngropate sub şirul de crăpături
alcătuind pe asfalt ceva mai mult decât pânza unui păianjen,
ţinându-ţi privirea lipită de firele lor minuscule
şi paşii captivi în labirintul de unghiuri de toate felurile şi mărimile
peste care curge umezeala unei zile refuzând cu desăvârşire
să asculte de mişcările stângace ale braţelor ceasului
pe pielea ei.
nu,
sunetele se ridică din ceafa cenuşiului,
ca izul de creozot exalat de buzele râncede ale unei morţi
cel puţin la fel de plictisite ca tine,
şi ţi se înfig cu colţi ştirbi în pasul următor, şi în celălalt,
dându-ţi de înţeles că nu poţi decât să mergi mai departe,
în speranţa că următoarea stradă va fi mai bine asfaltată.

 

© 2014 Liliana Negoi

deformări


înţelesul cartilaginos al cuvintelor,
îndoindu-se translucid acolo unde ar trebui să existe de fapt
coloana erectă a unui gând de culoare androgină,
e totuşi de o flexibilitate îndoielnică –
dovadă stau
numeroasele pietre de mormânt
înconjurând ici-colo suprafaţa neregulată a privirii,
la a căror rădăcină sărată se pot observa
striatiile cristaline moi păstrând încă izul uşor amniotic
al tăcerii

 

© 2014 Liliana Negoi

pas d’lendemains


azi scriu despre tine.
(nu asta faci mereu? :)…)

despre arta de a uita cu tandreţe
materialul sacrosanct
şi arhitectura jalnică a…
(oh, te rog, scuteşte-mă de clişeele industriale…)
…vechiului pat în care stam întinşi
unul lângă altul.

(noi doi suntem suficient de clişee, draga mea,
nu eşti de acord?
„eu”l, „tu”ul şi „noi”ul –
oamenii au început să obosească să tot citească despre „noi”.)

fier forjat înrămând o saltea veche
în care ne-am imprimat pe rând
gemetele desfrânate şi blestemele pline de frustrare
pentru că ne simţeam trădaţi de prostituţia secundelor –
da, timpul trăgându-ne-o tacticos
în timp ce noi eram „ocupaţi cu alte planuri”.

(asculţi prea mult în ultima vreme LP-ul ăla cu John Lennon…)

n-ai de gând să mă asculţi?!
ÎMBĂTRÂNIM!

(…aşa şi?!)

ar trebui să fim mai înţelepţi!!

(nu, n-ar trebui…
BĂTRÂN nu înseamnă neapărat mai înţelept –
de alfel, fi recunoscătoare că în cazul nostru
BĂTRÂN nu înseamnă „senil”)

poate înseamnă şi nu ne dăm noi seama…
ziceam doar
că poate e timpul
(aha, din nou afurisitul ăla de timp „trăgându-ne-o” *zâmbind amuzat*)
să deschidem ochii şi să vedem
schimbările din noi…

(*după o scurtă pauză*…eşti sigură că vrei asta?)

nu sunt…
dar trebuie neapărat să dau uitării moartea ta…

 

© 2014 Liliana Negoi

originalul în  limba engleză aici

 

punct


dă-mi ochiul drept cu împrumut o oră
să-mi curgă-n vene visul tău de-azi-noapte,
şi vocea cu parfum de mandragoră
presară-mi-o în gânduri şi în şoapte,
dă-mi pasul tău albastru, dă-mi şi sarea
ascunsă sub cuvinte meşterite,
şi lutul de pe oase, şi chemarea
zdrelită printre pietre rătăcite,
dă-mi arabescul nobil de cerneală
cules din călimară cu stiloul
şi mucegaiul din odaia goală
ce n-a mai auzit de mult ecoul
nesomnului în doi – îţi vreau durerea
ca molia lumina unui foc:
am obosit să-ţi ocolesc tăcerea –
mai bine ard şi nu mai sunt deloc.

 

© 2014 Liliana Negoi

întoarceri


[…] ne cheamă cutia Pandorei înapoi în ea,
să îi măsurăm interiorul
cu centimetrul de croitorie,
să vedem dacă mai avem loc înăuntru,
dacă ne putem întinde de-a lungul sau de-a latul
fără să ni se îndoaie degetele de la picioare,
unii lângă alţii,
unii peste alţii,
cuminţi şi tăcuţi,
până când prima mână de pământ va fi aruncată pe ea
şi de undeva o să răsune vocea guturală a vreunui zeu plictisit,
chemându-ne mama la masa lui ca să o înveţe
cum să decojeasca zâmbete fără să le sfărâme colţurile
şi cum să taie cu ele în roşu şi violaceu şi negru
fără să le strivească nervurile.
şi-apoi mama va veni la cutia noastră
acum cu mai multe mâini de pământ aruncate pe ea,
şi va lua cojile de zâmbet şi ni le va planta la cap
(mă rog, la unul din capete)
ca să prindă rădăcini şi,
trecând prin pereţii cutiei,
să ne străpungă cu blândeţe încheieturile,
învineţindu-ne lacrimile şi vârfurile degetelor
ca pedeapsă pentru că atunci, demult,
ne-am lăsat sora închisă în ea.
apoi, după ce destul pământ se va fi cernut pe cutia noastră,
o să îşi îmbrace faţa în caolin,
lipindu-şi buzele cu ceară înainte,
ca nu cumva să se poată citi în surâsul ei, acum decojit,
bucuria că, în sfârşit,
copiii ei sunt toţi la un loc […]
 

© 2014 Liliana Negoi