sub rosa


pot să mă spovedesc ţie, păianjene?
pot să-mi aşez la picioarele tale
cele multe şi lungi
păcatele după-amiezei de carne
sfărâmându-mi-se peste umbră?
să îmi înfăşor nedumerirea ca într-un giulgiu
în pânza ta, sfâşiată
de floarea de roză ce creşte prin ea
înaltă, trufaşă,
ignorând vieţile murindu-i la poale?
 
îmi iartă, păianjene, înfumurarea picurându-mi din vorbe…
asemenea rozei
prin venele mele a curs zvâcnind cândva
o culoare.
asemenea ei
cândva am avut rădăcini.
 
acum însă paşii îmi sunt doar
petale uscate servindu-ţi drept barcă
pe ochiuri de apă născute de ploaie –
iar tu mă ignori,
ţesându-mi, din nou şi din nou,
uitarea

 

© 2014 Liliana Negoi

Advertisements

cândva


am prin buzunare un anotimp ascuţit,
spinos şi aricit precum sârma ghimpată
din vocea bunicii atunci când nu mă găsea
pentru că mă ascundeam în şifonier ca să adulmec
mirosul hainelor ei.
zicea mereu că „nu se cade!”–
şi n-am avut niciodată curaj să îi răspund
că poate să nu se cadă, pe mine mă interesa doar
să se ridice până în creierii mei
acel iz aparte de levănţică şi săpun de casă
culminând câteodată cu arome reziduale de parfum de trandafiri
ai căror spini rămăseseră parcă agăţaţi în vocea ei.
făcusem o pasiune ascunsă pentru melanjul ăla de mirosuri
şi pentru felul în care tonul ei însemna că undeva, pe-acolo,
trebuia să existe un fruct oprit mie.
tot în spinii din glasul ei s-a sfâşiat la un moment dat
şi pielea anotimpului (pe-atunci încă neted) din buzunarul meu,
încercând să se strecoare pe lângă ea şi nereuşind.
l-a prins de o aripa, s-a uitat la el ridicând o sprânceană,
şi în timp ce eu îngheţasem aproape fără să respir
am auzit-o şuierând rece „gata!” –
şi a fost gata:
pe pielea anotimpului meu au înflorit deodată răni
precum craterele de pe lună, reci şi albe
şi adânci,
iar aerul ieşindu-mi printre buze a adus prea mult
cu un vaier nocturn şi lăptos de stafie.
cu timpul rănile s-au vindecat, deşi grosolan –
pe suprafaţa lor au apărut nişte cruste diforme care,
în loc să cadă, s-au pietrificat acolo,
iar anotimpul meu a început să semene tot mai mult cu un arici de mare,
şi chiar dacă mă înţep în el, câteodată îl mai ţin în palmă
privindu-i în lumina soarelui
nerotunjimile aspre.
ce mă doare cel mai mult însă, după atâta timp, e că
până la urmă n-am găsit niciodată fructul oprit din şifonierul bunicii,
dacă o fi fost vreunul vreodată acolo –
aparent raiul meu a fost mereu
un labirint mai aparte.

 

© 2014 Liliana Negoi

 

Nota autoarei: Nu, nu este un text autobiografic :).

spre cer


ţi-am zis vreodată
că mi-e frică să mă întind pe spate şi să mă uit la cer?
mi-e teamă că dacă aş face asta şi aş vedea deodată înaintea mea
atâta deschidere,
aş cădea spre susul gol
rostogolindu-mă precum o piatră într-un hău
şi pământul n-ar avea destulă putere să mă tragă înapoi.
dacă aş sta pe spate şi mi-aş răsfira degetele unei mâini împotriva soarelui
negura din spatele lor ar tânji
după moartea dulce ascunzându-mi-se sub piele
şi soarele mi-ar alerga sângele prin vene,
într-un joc infinit de-a v-aţi ascunselea,
iar eu n-aş şti să închid ochii atunci când număr –
întunericul prăbuşindu-se deodată de dincolo de cer
s-ar culcusi înăuntrul meu,
şi aş deveni
prea curând
mamă de nori.

 

© 2014 Liliana Negoi