la început


adânc înăuntrul golului,
înfăşurat ca într-un cocon amniotic,
zăcea cuvântul,
încă nescuipat de gura dintâi.
adânc şi dormind
şi aşteptând să simtă muşcătura cărnii deformându-l,
ghemuit ca un bulgăre de drojdie
într-un cuib de patimi
şi visând, în rotunjimea lui, la rostul colţurilor,
la nevoia de înăuntru şi în afară.
şi gura l-a ales,
dintre alte cuvinte,
spre a-l înrădăcina, de asemenea adânc,
în gura flămândă a timpului,
învăţându-l sfâşierea şi ofilirea,
învăţându-l nemărginirea punctului
şi abisul.
şi acolo înlănţuit,
în întunericul din venele lutului,
cuvântul acum treaz
s-a încolăcit şerpeşte în jurul sieşi,
înghiţindu-se până la mugurii aripilor,
dorindu-şi doar ca el
să fie ultimul.

 

© 2014 Liliana Negoi

Advertisements

august


azi mi-am mirosit mâinile.
am stat ghemuită pe scara din faţa casei,
în timp ce soarele se ridica nemilos pe cer,
şi am sfâşiat cu palmele aerul
încărcat cu aroma de iarbă cosită,
sperând că pe degete îmi vor rămâne
fâşii imponderabile de vară.
dar mâinile mele miroseau a noapte şi a fum,
a lumânări arzând şi a temple dărâmate.
pe degetele-mi încleştându-se
se prelingeau păcatele trecuturilor
şi atunci am ridicat mâinile,
încercând să le opresc din alunecare,
dar ele au curs mai departe,
trecându-mi de încheieturi,
apoi de coate,
pană la subraţ,
iar urmele lor, ca dârele unor melci,
sclipeau argintii în soare.
aşa că mi-am coborât braţele,
am închis ochii
şi am lăsat lumina să îşi ia înapoi umbrele pe care mi le-a dat,
până când în străveziul incandescent al dimineţii,
cu mâinile mirosindu-mi acum a ceară şi busuioc,
cu pleoapa străpunsă de timp
şi inima bătându-mi în ritmuri de un verde sărat,
mi-am regasit mareea din simţuri,
pândindu-i fluxul şi refluxul din mine
ca din căuşul unei scoici,
mângâindu-i rosturile peticite cu încetinitorul,
iar carnea mea, adăpostind tăceri,
a zâmbit a vară

 

© 2014 Liliana Negoi

am fost odată ca niciodată


lucrurile care încă nu s-au spus
îmi hibernează asemenea unor embrioni
înăuntrul vocii,
sunetele pe care încă nu le-am auzit
sunt deja pervertite cu eter în clipa
în care îmi mânjesc auzul,
dar totul poate să mai aştepte.
nouă zero unu.
lumea încă nu îmi cere să fiu vie,
lumea încă nu are nevoie de ochii mei căutând,
scormonind prin straturile de lumină după rostul mişcării
lumea poate să mai amâne infuzia de cotidian
pe care să mi-o servească,
acidă,
lângă cana cu cafea,
lumea e încă departe,
cam pe la momentul când a ales să fie ţinută în braţe de nisip,
neştiind să îşi apere altfel micimea –
iar mie mi se zbat vorbele între tăcere şi ardere,
ascunzându-mă încă de lumină,
ferindu-mă încă de nisip.
însă prea multe lucruri se chinuie să îmi pătrundă deodată în ochi,
prea multe vieţi irosite îşi curg netrăirea
la doar o cărămidă distanţă,
iar stâlpii de lemn ai cetăţilor îşi simt capilarele putrezind.
„am fost odată ca niciodată”
şi dacă nu am fost?
dacă niciodata e mai adevărată decât zice povestea?
cândva credeam că fiecare dintre noi
trăieşte doar în visul altcuiva,
şi când acea persoană se trezeşte noi murim,
iar viaţa ne e retezată brusc de clipirea de ochi a unui oarecare –
şi stau şi mă gândesc,
oare câte vieţi am curmat trezindu-mă dimineţile?
şi cum ar fi să ne petrecem întreaga viaţă
căutăndu-l pe cel care ne visează,
şi apoi în ultimele clipe să ne rugăm de acela
să nu se trezească?
şi în fond, de ce nu s-ar trezi?
ce vis atât de frumos îi oferim noi
ca să mai doarmă puţin?
nouă zero doi.
ceasul urlă verde la mine
în timp ce în vârful piciorului tangoul născut de cu seară
încă mai pulsează rezidual,
la fel ca gustul sidefiu murdar al umbrelor
călcate în picioare pe asfaltul unei străzi oarecare.
în acorduri de creme brulee
dimineaţa îmi năvăleşte în simţuri, ignorându-mi-le,
iar eu deschid ochii şi mai retez câteva vieţi.

 

© 2014 Liliana Negoi