Nimic mai mult


[…] Stăteam afară pe un scaun vechi, cenuşiu, ascultând cum scârţâitul neregulat al unei uşi de lemn sfâşia agale liniştea caldă a ultimelor zile de vară. Deasupra mea un vrăbioi prea gureş se chinuia să îi explice consoartei cine ştie ce problemă existenţială, care cu siguranţă că nu mă privea şi care oricum nu avea cum să fie dezbătută în altă limba decât a lor (vezi tu, eu cred că fiecare problemă are o limbă a ei, aparte, în care poate fi exprimată şi mai apoi rezolvată).

Am privit cerul întinzându-se indecent de albastru deasupra mea, iar mâna dreaptă, căzută pe lângă scaun, a dat în mişcarea sa lipsită de scop de o mică buruiană, care, atingându-mi palma, a dat naştere înăuntrul degetelor la un tremur imperceptibil, aproape ca un chicotit. I-am mângâiat frunzele alungite cu o nerăbdare inexplicabilă, dându-mi seama că ultima dată când mă încercase o asemenea senzaţie fusese atunci când făcusem dragoste (poate cu prea mult timp în urmă). Apoi degetele mele au cedat tentaţiei, şi rupând de la rădăcină buruiana, au adus-o în faţa ochilor mei, ca un adolescent care îşi prezintă părintelui pentru prima dată iubita. Nu ştiu ce nume purta – nu m-am priceput niciodată prea bine la nomenclatura ierburilor. Însă i-am privit fiinţa filiformă, încercându-mă un soi de regret pentru faptul că, din curiozitatea de a o vedea, lăsasem lenea să mă mâne spre a o rupe, în loc să mă fi aplecat pur şi simplu asupra ei. Micuţa buruiană tremura uşor în bătaia vântului, în mâna mea, şi fără să mă gândesc prea mult i-am frecat între degete smocul de fire de la vârf, privind apoi cu un soi de uimire punctele mărunte, albe, şovăind pentru o clipă pe pielea mea, apoi lăsându-se purtate de vântul cald către colbul de pe jos. Buruiana, acum rămasă fără seminţe, continua să freamăte.

Uşa de lemn a scârţâit deodată din nou, şi eu am înţeles brusc că, în tot acest timp, eu şi curiozitatea mea fusesem doar calea aleasă de mica plantă pentru a-şi răspândi urmaşii – şi nimic mai mult. […]

 

© 2014 Liliana Negoi

 

Advertisements

amurg


prin geamul şters cu ziare şi oţet
te văd cum îţi îngropi în celuloză
tăcerea dizolvată într-o doză
poate niţel prea roz de cabernet.
îmbraci încet furoul străveziu
iar părul cenuşiu ţi-l despleteşti,
şi printre vise negre, nelumeşti,
strecori un zâmbet galben şi sălciu.
în seara asta luna ţi-e amară
şi pielea rece. carnea demodată
ţi-e plină de poveşti de-amor nespuse
ce încă dor, dar cine-ar vrea vreodată
să frunzărească, chiar şi pentru-o seară,
memoriile unei curve-apuse?
 
© 2014 Liliana Negoi