Katia – partea I


Borges, dacă nu mă înşel, a fost cel care a spus că întotdeauna cea mai grea parte de scris dintr-o carte îi este prima frază. Borges sau Eco. Mă rog, unul din ăştia doi spunea că pentru el prima frază e cea mai complicată, că după ea restul curge de la sine. Şi cam aşa mă simt eu acum, încercând să aştern pe hârtie un soi de început care să atragă atenţia şi să te facă pe tine, presupusul meu cititor, să vrei să ajungi şi pe pagina următoare.

Unii spun că primele fraze ale unei cărţi sunt cel mai dificil exerciţiu de marketing, pentru că trebuie ca acele prime fraze să „vândă” o poveste întreagă. Pe cât de adevărat este, pe atât de stupid mi se pare. Cum aş putea să „vând” în câteva rânduri o poveste căreia, acum scriindu-i începutul, nu ştiu nici eu cum i se va undui cursul printre cuvinte?

Alţii scriu începutul abia la sfârşit, când întreaga istorie şi-a desfăşurat deja fiinţa de cerneală, şi atunci aleg nişte prime cuvinte care să impresioneze un potenţial cititor. Da, aş putea încerca şi eu asta…deocamdată însă o să mă mulţumesc să sper că acela care eşti, plecându-ţi ochii asupra acestei pagini, vei ierta povestitoarei dependenţa de ceai de mentă impregnându-i ici-colo vocea şi stângăcia de care va da dovadă poate, uneori, în a zugrăvi ceea ce ea consideră a fi o poveste demnă de spus. De ce demnă de spus? Pentru că e adevărată. *zâmbind* Ca toate poveştile de altfel.

În clipa în care încep să deşir ghemul ăsta camera mea e în semiîntuneric – draperiile ieftine atârnând la geam, în ciuda faptului că arată ca nişte cuverturi cafenii ordinare, îşi fac cu strălucire datoria de a împiedica soarele să pătrundă înăuntru şi să îmi atingă retina, şi, cum nu m-a interesat niciodată prea tare luxul, nu pot decât să le fiu recunoscătoare, la fel cum sunt recunoscătoare cănii aburinde de pe măsuţa de lângă mine şi zgomotelor mărunte punctând cu atingerea lor această dimineaţă de aprilie. Povestea pe care o să încerc să ţi-o spun e una pe cât de simplă pe atât de complicată, pentru că în ea e vorba de oameni, şi ca tot ceea ce este legat de oameni, deşi simplu în natura sa de bază, devine complicat din cauza trăirilor acestora. Aşa că, dragul meu cititor, ia un loc lângă mine în semiîntunericul de care ziceam şi hai să depănăm împreună firul acesta.

Era în anul 1944 când, în timpul refugierii românilor din Basarabia în România, Ecaterina privea cu ochi îndârjiţi şinele de tren din gara mică din Chişinău. Trebuia să plece, deşi nu voia asta. Ştia că, spre deosebire de mulţi alţii, ea era norocoasă – soţul ei fiind român, pentru ea refugiul ar fi trebuit să fie doar un fel de mers acasă. Ca pentru multe alte femei însă, a merge „acasă la familia soţului” era (şi încă este, şi probabil că va fi mereu) o probă grea de trecut, mai ales că nu îi cunoscuse niciodată până în acel moment. Nu avusese nevoie să îi cunoască. Ce nevoie să aibă de aşa ceva, atunci când, întâlnindu-şi soţul pentru prima dată, cu câţiva ani în urmă, în satul unde trăia ea, acesta era tot ce ar fi putut să îşi dorească o femeie de la ţară ca ea – un bărbat înalt şi frumos, bine legat, cu un serviciu stabil şi bine plătit (Ilie era diriginte de poştă), ca să nu mai punem la socoteală averea de cinci sute de mii de lei pe care, zicea el, o avea în România?! Atunci, prima dată, nu îi trecuse prin cap că acesta urma să fie soţul ei – era căsătorit încă, şi nu se punea problema unei legături între ei, deşi se ştia că soţia lui de-atunci era pe moarte. Ilie însă, văzând zvârluga de douăzeci şi unu de ani care nu doar că ştia să croiască şi să coasă mai bine ca o croitoreasă din oraşele mari, dar era şi o gospodină desăvârşită, pusese ochii pe ea, şi făcuse tot posibilul ca, atunci când într-un final soţia lui îşi dăduse obştescul sfârşit, Ecaterina să îi devină soţie. O şi minţise. De fapt, îşi corectă Ecaterina gândul, nu fusese tocmai o minciună. Ea îl întrebase pe el câţi ani are. El, ocolind evreieşte răspunsul, o întrebase la rândul lui „Câţi îmi dai?”, iar fătuca de ţară chibzuise că nu arăta a avea mai mult de douăzeci şi opt, şi atât îi şi spusese. Cu un zâmbet hâtru, el zisese „Atâţia am.” Iar Ecaterina zâmbi, amintindu-şi ce şocată fusese când, după nuntă, aflase că avea de fapt cu zece ani mai mult.

Nu îl iubea. Sau cel puţin nu aşa cum îl iubise pe…dar nu mai conta. Era un bărbat frumos, cu o situaţie financiară stabilă, care putea să o ajute să nu mai fie nevoită să lucreze ca croitoreasă, să lase la o parte acul şi aţa şi să facă şi alte lucruri. Şi chiar dacă nu semăna deloc cu…celălalt, se învăţase să îi fie soţie, aşa cum el îi era soţ. Iar acum, refugiul ăsta putea să însemne o nouă viaţă împreună. Şi cine ştie, poate că familia lui nu era chiar atât de nesuferită.

Şinele de tren se lungeau sub ochii ei, şi Katia, cum îi spuneau ai casei, le privi cu o urmă de regret în suflet. Trebuia să plece. Războiul nu dăduse prea mult de ales ei şi celor asemenea ei. Basarabenii se înghesuiau cu zecile pe peron, aşteptând un tren care urma să îi ducă peste graniţă, în România, sperând că acolo puteau să îşi refacă vieţile măcar pentru o vreme, păstrând în taină în suflete durerea de a fi alungaţi din propriile case şi sperând că se vor întoarce, cândva, înapoi.

Katia simţi valul de oameni strângându-se în jurul ei, împingând-o încet spre margine, şi vru să se opună, dar nu reuşi. Cum să te opui disperării atâtor oameni?

[continuarea în „episodul” următor :)]

© 2014 Liliana Negoi

roz


dacă m-aş chinui puţin
aş putea să îţi prezint viaţa în nişte nuanţe de roz
destul de convingătoare,
care să te facă să vrei să îi lingi conturul
precum pe cel al unei acadele cu gust de căpşuni.
ţi-aş educa ochii să nu vadă tentele de gri,
şi până şi paleta cromatică a noroiului de pe drumuri
ar oscila de la roz drajeu până la fucsia şi roşu capucin.
ţi-aş suprasatura neuronii cu iluzii cremoase
şi te-aş lăsa astfel să te zvârcoleşti de plăcere,
singura ta suferinţă fiind neputinţa de a te hotărî
dacă vrei topping „de zmeură” sau „de trandafiri”
pe găunoşenia mascată a zilelor.
şi în timp ce eu aş sta la distanţă,
privindu-te, umil cobai al experimentelor mele pe cuvinte,
cum te amăgeşti singur că îţi place mlaştina de înţelesuri
în care gândurile tale se chinuie să înoate,
mi-aş permite o fracţiune de secundă
în care să te invidiez pentru furia disperată cu care
mintea ta, necunoscând adevărata faţă a fericirii,
se încăpăţânează să îi găsească surogate în simbolul clişeizat
al unei culori

© 2014 Liliana Negoi

şcoală


nu vreau să fiu înţeleaptă. pe tulpina mea
cresc prea mulţi muguri de culori îndoielnice
şi printre ei moţăie, adorabile, ivăre
de la uşi încă nedeschise, căutându-mi
căldura mâinii.
nu am nevoie să fiu înţeleaptă – nu mi-ar fi
cu nimic de folos dacă aş putea să număr
secundele până la următoarea clipă
când voi plânge cu deznădejde pentru că
încă nu s-au terminat de inventat numere
şi de-asta repetăm secundele ad infinitum –
şi nu numai secundele, ci şi
măduva lor se repetă, scurgându-ni-se în palme
şi pe trupuri şi în ochi, încleindu-ne nisipul de sub tălpi
şi dându-ne iluzia unui mers înainte.
în timp ce noi ne chinuim să ne înţelepţim
totul trece pe lângă noi, şi noi rămânem,
ca nişte spectatori analfabeţi,
în acelaşi loc, corijenţi pe viaţă

© 2014 Liliana Negoi

 

ardere


pe culmea netedă, rotundă,
ardea o flacăra, pâlpâind galeşă spre ceruri,
asemuindu-se (nebuna) stelelor care îi făceau cu ochiul.

habar n-avea câte fantome îi dădeau târcoale
şi nici nu o interesa de umbrele ce i se năşteau din vintre,
curgând în toate părţile şi topindu-se în negura nopţii,
şi în timp ce limbile de foc încercau să îşi croiască drum spre cer,
tot mai sus şi mai sus,
parcă şi afurisitele de stele strigau mai tare.

„ar trebui să fiu acolo sus, cu ele”
dansa flăcăruia precum un derviş,
azvârlind nopţii umbră după umbră,
îngroşând rădăcina viselor şi risipindu-se-n scântei.

stelele erau sus, deasupra ei,
şi aia era tot ce conta,
aşa că pâlpâia într-una spre ele,
într-un soi de morse primitiv,
în timp ce noaptea continua să îi adulmece răbdătoare moartea
bine ascunsă în găleata cu apă
aflată doi metri mai încolo.

 

© 2014 Liliana Negoi

faceri


ar trebui să ne fie gurile scoici
şi fiecare sămânţă de vorbă cuibărindu-ni-se pe limbă
să ne doară, să ne zgârie,
şi să îi cuprindem uşor informitatea,
mângâindu-i trupul cu limba şi cu răsuflarea
şi învelindu-i goliciunea cu straturi de gânduri
până când ar deveni perlă,
şi nici atunci să nu ne îndurăm să o scoatem la lumină
ci învăţându-i durerile facerii
să o păstrăm acolo, aproape de cerul gurii,
şi să fie nevoie de un cuţit bine ascuţit
care să ne descleşteze dinţii, de-acum deveniţi paznici de grotă,
pentru a smulge dindărătul lor
comoara cuvântului,
şi-atunci să ne simţim gurile văduvite de rost,
ca pântecul unei mame încă pulsând după copilul născut,
păstrând pe vecie înăuntrul sau
gustul dulce-amărui al vieţii

 

© 2014 Liliana Negoi