haiku


haiku page 17

Advertisements

aparenta curgere a lucrurilor


aparenta curgere a lucrurilor e doar trecerea prin oglindă
fără a atinge argintul din spatele ei.
între noi e atâta gol,
şi noi ne mirăm,
de parcă ăsta ar fi supremul test de rezolvat.
uneori însă
în urechi ni se adăposteşte
un şuier criogenic de viori
în căutarea unui mai înalt înţeles al durerii
şi atunci ne oprim din paşnicul război al trecerii noastre,
încercând să ne amintim, pentru o clipă,
viitorul –
atunci când recolta de sunete îşi va fi aşezat
pe fiecare din liniile palmelor noastre
tăcerea fragedă

© 2014 Liliana Negoi

în vocea ta


dacă ar trebui să mă rog unui dumnezeu,
biserica lui ar fi construită în vocea ta
şi n-ar avea nevoie de icoane.
 
aş îngenunchea în faţa silabelor care îţi mângâie corzile vocale
şi aş închide ochii,
imaginându-mi că şoaptele tale sunt
flăcările în care cândva a ars un tufiş
iar murmurele sunt coloane albe şi rotunde de marmură
înălţându-se spre bolta palatină.
 
nu mi-aş face cruce
şi nu aş bate mătănii –
însă m-aş răstigni de bunăvoie pe tonul vocii tale,
printre mugurii de lapte ai dimineţii
lăsându-ţi consoanele să îmi străpungă trupul
şi vocalele să mi-l reconstruiască.
 
şi aş invidia cuvintele atingându-te
oh! cum le-aş invidia…
dacă ar exista un dumnezeu în vocea ta
m-aş face cuvânt doar ca să mă spui o dată
şi să mă azvârli în eter
împreună cu ultima inflexiune
dinainte de punct

 

© 2014 Liliana Negoi

nisipuri


din fagurii mei curge sălbatică
ora târzie mustind de arome fragede –
neoane licăresc îndoielnic şi îmi caută umbra
printre pânze ieftine şi pahare cu vin de import
amintindu-mi de Cairo şi de ruinele cărămizii
unde vorbele noastre aveau ecouri acide.
mai ştii?
atunci aveam vene de catifea şi priviri amare,
ne desenam unul altuia litere cu henna
pe dosul palmelor şi pe umeri şi pe coapse
şi apoi încercam înverşunaţi să disecăm gustul pielii
înflorite astfel sub cuvinte orizontale.
nopţile ni se învârteau pe buze ca nişte carusele migdalate
iar zilele atârnau – brăţări sticloase –
de încheieturile frânte ale zidurilor.
mă priveai printre aburii nisipii
şi şoaptele tale dansau ca nişte cobre la baza gâtului meu.
atunci mă împotriveam oxigenului şi sunetelor –
iar tu zâmbeai…
ce nu ştiai însă era că în timpul asta
carnea mea te învăţa pe de rost
iar dunele mele învăluindu-ţi trecerea deveneau
mulaje perfecte pentru furia ta nerostită,
şi ar fi de-ajuns acum ca degetele mele,
mânjite cu miere şi scorţişoară,
să se adâncească uşor în faldurile moi ale serii
pentru a redescoperi urmele tale
pe mine,
în mine.
vezi, dragule, asta înseamnă de fapt
arheologie.
 

© 2014 Liliana Negoi