cândva


prin crăpăturile vopselei scorojite a pervazului
se nasc şi mor lumi întregi de gânduri,
sub binecuvântarea roşie a unei muşcate –
nailonul perdelei, cândva alb,
e acum de-o fragilitate sfărâmicioasă, bolnavă,
precum un giulgiu care şi-a greşit menirea.
ce vine de-afară e prea palid
faţă de ce se ascunde în spatele înăuntrului –
o mână ridată, uscăţivă, plină de nemuriri
şi de cuvinte care nu ştiu să radă,
şi printre ele patima lemnoasă a unui baston,
mărturisind nu doar despre vârful unghiului
ci şi despre golul pe care acesta îl cuprinde.
sub ochii mei vopseaua se usucă şi cade,
la fel ca poveştile exfoliindu-se de pe mâna bătrânului,
iar miezul cald al veşniciei, sădit în zâmbetul lui ştirb,
tace.
cândva am fost el – cândva va fi eu.
doi stropi din aceeaşi supă de suflete
cu care dumnezeu hrăneşte pământul
iar
şi iar

 

© 2014 Liliana Negoi

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s