şi va trece şi primăvara asta pe lângă mine


[…] şi va trece şi primăvara asta pe lângă mine
precum un stol de păsări zburând nepăsătoare
pe lângă o biserică veche,
atât de veche încât crucea s-a făcut, în timp,
totuna cu praful rugăciunilor,
totuna cu  vântul,

iar tu te vei uita în ochii mei,
căutând in ei umbra cuvântului
şi n-o vei găsi, de prea multe zbateri de aripi […]

© 2015 Liliana Negoi

Advertisements

glasuri


citire la prima vedere:
un teanc de cărţi
o cană cu cafea uitată naiba ştie de când
o scrumieră goală (pentru musafiri?!)
o maşină de scris cu o tastă lipsă
zgârieturi pe biroul de lemn – durerile plictiselii
o pată mai veche, probabil de ceai
beţe parfumate incomplet arse în suport
călimara pe jumătate goală
două stilouri şi un creion cu guma roasă (de şoareci sau…)
hârtie albă îngălbenită de timp
un borcan golit de gem în care acum înflorea cu vitejie nişte mucegai
un toc de ochelari cu pielea scorojită
şi ar mai fi fost şi altele.
ea însă, parcă fugind de realitatea aia,
îşi încropise un soi de cuib într-un colţ mai îndepărtat al camerei
dintr-un morman de benzi deşirate de magnetofon
(ştia ea că era vocea lui pe ele, şi o încerca un fel de extaz
când se culcuşea pe grămada de vinil adăpostind reziduurile lui sonore)
şi stătea acolo,
prin vene curgându-i fel şi fel de cheaguri din aripi de molii strivite,
şi ochii fiindu-i albiţi de gânduri.
şi printre gânduri, ca nişte fosile,
îi zăceau acum cochiliile goale ale fostelor bătăi de inimă care,
înmuiate în întrebări,
i se aşezaseră cândva pe degete,
încercând să îşi usuce penajul precum nişte vrăbii zburlite de ploaie.
ştia că odată şi-odată o să trebuiască să îşi ia zborul din cuibul acela,
să se ridice de-acolo şi să scrie din nou, eliberând dintre gene
troienele de sare,
dar încă nu se îndura,
încă mai simţea nevoia să îi simtă inflexiunile calde
mângâindu-i pielea,
fie şi sub forma zgârieturilor fine pe care i le provocau
benzile de magnetofon,
încă i se mai strepezea inima atunci când, de te miri unde,
pe fruntea ei poposea aducerea-aminte a ultimei dăţi
când scrisese ceva de mână –
numele lui,
cu o pensulă grosolană şi vopsea în ulei
pe o cruce de lemn

© 2015 Liliana Negoi

muguri


te-aş strivi sub o frunză de cireş,
verde şi nehotărâtă precum degetele mele acum,
căutând noaptea pe pieptul tău săltând uşor sub greutatea privirii mele –
te-aş răstigni pe-o gură de veghe,
să îmi croiesc fâşii de uimire din lumina spărgându-ţi-se în ochi,
şi după ce în aerul ieşind din plămânii tăi ar înflori
o mie de căderi din rai
m-aş face o piatră măruntă,
cenuşie şi oarecare şi nemirosind a nimic,
mândră să fi fost inima muntelui tău de sare.
apoi m-aş sparge tainic în grăunţe de nisip,
dând astfel o şansă luminii să se vindece de noi
şi de privirile noastre sticlind ca ochii lupilor
în miez de iarnă,
şi m-aş înfige cu blândeţe în coapsa istoriei,
ca să afle şi rădăcinile cireşilor încă nenăscuţi
povestea peste care strămoşii lor
s-au nins

© 2015 Liliana Negoi

cuvinte


pentru o altfel de zi a îndrăgostiţilor 🙂

uneori dragostea nu e covârşitoare.
uneori e doar un cuvânt oarecare
care începe cu d şi se termină cu e,
ocupând neînţeles de puţin spaţiu în încheieturile orelor.
câteodată cuvântul ăsta înseamnă pur şi simplu
cafeaua care – noblesse oblige – se răceşte în cana de lângă cana ta
doar pentru că şi a ta e rece,
alteori înroşeşte obraji şi alte părţi anatomice,
biciuite de cravaşa pasiunii.
de cele mai multe ori însă
mă uit la cei care vorbesc de ea,
şi i-aş întreba, rotunjindu-mi ochii precum cei ai copiilor,
dacă nu li se pare şi lor, ca şi mie,
că s-au atârnat prea multe lucruri inutile de carnea acestui cuvânt,
precum un şir de cercei pe-o ureche,
şi că ici-colo, sub greutatea acestora,
carnea se rupe şi doare,
şi deşi urechea e încă acolo,
parcă nu îţi mai vine decât
să o mângâi uşor, suflând pe răni
ca să treacă mai repede,
promiţându-ţi în sinea ta că te laşi
şi de bijuterii, şi de podoabe, şi de iubit,
şi te apuci de clonat urechi pe spinări de şoareci,
ca să ai de rezervă data viitoare

© 2014 Liliana Negoi