tăceri de lapte


mi-e dor de libertatea din gustul unei piersici
aşa cum râdea ea către mine pe vremuri,
sfâşiată de caninii mei de lapte –
 
uneori cuvintele pe care le dezgrop din amintiri
încă îi mai poartă stigmatul zemos şi aromat,
mâinile îmi miros iar a funingine şi aripi de fluturi
iar soarele îşi jupoaie lumina fragedă de pe pielea mea,
suferind de vară continuă.
 
cândva piersicile nu ştiau să tacă.
 
acum privirea mea e aidoma monstrului livid al unei dimineţi hibernale,
iar gustul diluat al fructului
se chinuie să îşi facă loc printre cuvinte nespuse,
şi, nereuşind,
se îngroapă înapoi în tăcerea arsă pe la colţuri
ca pergamentele vechi,
tânjind după dintîi de lapte
prea demult căzuţi

© 2015 Liliana Negoi

Advertisements

fata care vedea vântul


fata care vedea vântul
ascunzându-şi seminţele sub aripi de corb
era doar o fată oarecare –
privirea ei, asemenea unor rugi de mure,
se căţăra pe lângă oglinzi vechi
chinuindu-se să îşi păstreze sălbăticia proaspătă –
fata care vedea vântul
era la fel ca sarea dintre noi,
neagră şi purtătoare de uitări –
se strângea în colţuri, nenumită,
aşteptând să o botezăm după cea mai lungă dintre
tăcerile noastre,
iar noi, nehotărâţi,
o împingeam de la unii la alţii,
tot lungindu-i numele.
fata care vedea vântul
mângâind lumina lunii
a murit de mult –
iar mănunchiul de stafii din glasul ei
acum ne ignoră,
numele nostru, rămas fără culori,
tot lungindu-se
şi lungindu-se

© 2015 Liliana Negoi

dincolo de alb


suntem norocoşi că nu putem auzi
urletele de durere ale plantelor.
am asurzi instantaneu
atunci când am trece pe lângă florării
şi am înnebuni cu siguranţă
în preajma pieţelor cu brazi de crăciun.
uite, de exemplu, mai nou au descoperit unii
că dacă tai tija unui trandafir în patru
şi bagi fiecare sfert în apă altfel colorată
petalele florii adăpându-se astfel
vor căpăta fiecare altă culoare.
până aici totul este splendid
iar rezultatul „experimentului” e mai mult decât interesant.
dar în cele din urmă floarea nu moare cu nimic mai frumos
datorită „operaţiei estetice”.
 

şi ajung să mă întreb,
când am uitat să iubim trandafirii albi
doar pentru că sunt albi?
şi mai mult, când am uitat să iubim trandafirii acolo unde cresc?
în fond
nu cred că pentru ei e mai atrăgătoare
singurătatea (fie ea şi multicoloră)
îndurată cu nobleţe în vaza rece din mijlocul unei mese.
sau poate că singurătatea lor
o completează astfel pe a noastră, cine ştie?!…
oricum, suntem norocoşi
că nu putem auzi urletele de durere ale plantelor.
şi încă şi mai norocoşi
că trandafirii nu au găsit încă metoda
de a păstra înfipte printre tufele lor
buchete de oameni.
sau de a-i face multicolori.

 

© 2015 Liliana Negoi

tabloul


ar fi fost greu să o uiţi –
pur şi simplu o găseai
în tot ce era în camera aceea.
fotoliul de modă veche
îi păstra parfumul în tapiţerie
cu aceeaşi fidelitate ca un amant,
şi cum să o eviţi
când fragmente din amprentele ei
se aflau pe fiecare din paginile
cărţilor de pe rafturi?
muşcatele roşii încă mai purtau fâşii din respiraţia ei
legate ca nişte funde de petale,
iar oglinda încă mai roşea
din cauza amintirilor pielii ei perfecte
ascunse adânc în straturile-i de argint.
cum să uiţi o femeie
a cărei umbră împrumutase
câte puţin din fiecare culoare din jurul ei
pentru a păstra,
precum un şevalet abstract,
sufletul lucrurilor înăuntrul său?
bărbatul nu ştia –
aşa că şi-a ţintuit bucăţi din inimă
pe o bucată de pânză,
sperând că, printre toate acelea,
ar nimeri-o şi pe cea
care îl mai lega încă de fantoma ei.
şi-a pus una, apoi încă una,
şi încă una,
şi încă una…
apoi au urmat ochii,
şi degetele,
şi gura…
şi când în sfârşit a încheiat a-nţeles
că el era de fapt capodopera ei

© 2015 Liliana Negoi

“Donna” – René Magritte

Scrisă iniţial în limba engleză, cu vreo patru ani în urmă, pentru un concurs de scrieri bazate pe picturile lui René François Ghislain Magritte, dintre care eu am ales-o pe Donna. Traducerea a suferit câteva modificări minore faţă de original.