Katia – partea a II-a


De undeva din stânga se auzea zgomotul bine-cunoscut al trenului apropiindu-se cu repeziciune, sporind nerăbdarea exilaţilor. Pe măsură ce scârţâitul metalic devenea tot mai puternic, trupurile începură să se adune tot mai mult unul lângă altul, iar femeia se văzu nevoită să înainteze împotiva voinţei ei, până când simţi cum sub vârful picioarelor se face gol. Încercă să strige, dar lumea nu o auzea. Era prea multă plângere în jurul ei ca vocea să i se facă auzită. Cei din spate împingeau în continuare, dornici parcă să sfârşească mai repede cu această plecare – ai fi zis că suferinţa comună trebuia să îi facă mai umani pe toţi, însă în aer plutea doar un egoism animalic condus de un singur gând: „trebuie să urcăm în trenul ăla!”

Golul de sub tălpile Katiei crescu iar femeia simţi panică punând stăpânire pe ea. Cu o zbatere nervoasă de mâini încercă să se întoarcă, dar mişcarea nu reuşi decât să o dezechilibreze şi în clipa următoare căzu pe şine. Abia atunci vălul de disperare căzu de pe ochii oamenilor, care înţeleseră că trenul nu avea cum să oprească şi urma să treacă peste corpul tinerei. Strigăte bruşte de „Nu mai împingeţi măi!” şi „S-o salveze careva pe fătuca aia!” se auziră ici-colo. Câteva femei de la marginea peronului ţipară de groază, în timp ce Katiei îi îngheţă sângele în vine şi trupul o trădă, nemaiputând să facă nicio mişcare în afară de a privi fix tonele de metal apropiindu-se cu viteză.

Deodată, o mână din toată mulţimea se repezi spre umărul ei şi o smulse de pe şine cu forţă, aducând-o înapoi pe peron, iar lumea din jur răsuflă cu uşurare. Ai fi zis că asta trebuia să fie de-ajuns ca să îi trezeasca la realitate pe toţi. Însă odată depăşit momentul dramatic, oamenii uitară brusc ce se întâmplase şi începură să se înghesuie din nou. Binefăcătorul, oricine va fi fost, fu luat de îmbulzeală, iar Katia mai apucă să vadă doar o mânecă de stofă maro. Ar fi vrut să sărute măcar mâna care îi mai dăduse zile, dar nu mai apucă nici atât.

Chinuindu-se cu lacrimi în ochi să găsească cele două valijoare care rămăseseră pe peron în urma ei, Katia murmură un mulţumesc sărat şi aproape şoptit, adăugându-i în gând o rugăciune scurtă pentru sănătatea celui care nu lăsase moartea în dimineaţa asta să o atingă, urmată de încă o rugăciune de mulţumire când reuşi, în ciuda înghesuielii, să îşi recupereze bagajul. În cele două geamantane mici era toată averea pe care o putuse lua cu ea –câteva haine într-unul din ele, iar în celălalt ceva de-ale gurii. Apucând mânerele cu toată forţa de care mai era în stare, femeia se lăsă în voia valului de lume care aproape că o târî spre tren.

La fiecare dintre uşi se găsea câte un controlor, privind cu ochi inexpresivi mulţimea şi strigând din când în când „только один багаж”. Katiei îi trebuiră câteva secunde bune până să înţeleagă cuvintele, deşi cunoştea destul de bine limba rusă, repetându-şi-le de câteva ori în minte, până când sensul lor o făcu să tresară. „Doar un singur bagaj”. Ea avea două! Asta însemna că la una din valijoare trebuia să renunţe – şi cum de haine avea nevoie, evident, la cea cu mâncare. Dar nu ştia care dintre ele era, ambele bagaje erau absolut identice, şi privindu-le, Katia nu-şi putu opri un zâmbet amar, amintindu-şi ziua în care mama lor le cumpărase, ei şi surorii ei, cele două genţi cadrilate. Le luase la fel, „ca să nu vă supăraţi una pe alta, maică”. Nu le folosiseră însă niciodată, nici ea nici Liuba, iar acum, de nevoie, o luase cu împrumut pe a surorii ei, sperând să i-o poată înapoia curând.

Pe Katia o încercă un soi de disperare amestecată cu ciudă, pentru că ura să se lase la voia norocului – ea nu avea noroc. Niciodată nu avusese. Încercă să îşi dea seama după greutate, cântărindu-le în mâini, dar nu reuşi. Aşa că, într-un final, zorită de ceilalţi să urce treptele de metal, dădu pur şi simplu drumul uneia, sperând din tot sufletul că în cea cu care rămăsese se aflau puţinele veştminte pe care apucase să şi le împacheteze.

Reuşind în cele din urmă să ajungă într-un compartiment, înghesuită laolaltă cu alţi unsprezece oameni – pentru că nu erau locuri destule pentru câţi refugiaţi se aflau în gară – Katia îşi făcu curaj şi deschise un colţ al bagajului, închizându-l însă repede la loc atunci când simţi mirosul a câteva mere pe care Liuba i le azvârlise în geanta cu mâncare. Apoi, strângând cu putere pleoapele ca să nu izbucnească în plâns, se făcu mică într-un colţ, urând deodată şi merele şi războiul şi întreaga lume.

[continuarea în „episodul” următor :)]

© 2015 Liliana Negoi

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s