să vorbeşti într-o oglindă


să vorbeşti într-o oglindă e un lucru greu.
să azvârli cuvintele către ea
astfel încât ele să se reflecte ca lumina,
dispersându-şi carnea în cele patru vânturi.
când te priveşti în oglindă
să spui mereu lucruri adevărate –
doar ele se dizolvă în aer ca praful.
minciuna însă se afundă în pliurile oglinzilor
ca trupul tău în nisipuri mişcătoare,
şi chiar dacă după o vreme nu te mai vezi,
din cauza ta nisipurile
sunt mai sus cu un deget,
iar argintul de pe dosul oglinzii face chiar mai puţin
de treizeci de bănuţi.

© 2015 Liliana Negoi

Advertisements

când eram mică


[…] când eram mică îmi plăceau granatele. îmi plăceau pentru că aveau acea culoare a sângelui închegat, şi chiar arătau oarecum ca acesta. de ce îmi plăcea însă sângele închegat, asta nu mai ştiu :). îmi amintesc că odată, înţepându-mă la un deget, am colectat cu migală sângele pe un băţ de îngheţată (genul ăla de spatulă de lemn, subţire şi fragilă), până când stropul s-a făcut cam cât un bob de mazăre mai mic, şi am pus cu grijă spatula undeva, deoparte, aşteptând cu răbdare ca sângele să se închege şi sperând că la final urma să arate ca un fel de granat. după o vreme, constatând că nu obţinusem decât un strop ce arăta mai mult a gelatină decât a granat, am înfăşurat cu scotch spatula respectivă, având grijă să nu strivesc „comoara”, sperând că aşa, izolat de aerul din jur, sângele urma să se întărească. apoi am uitat de spatulă. am regăsit-o întâmplător, mult timp mai târziu, şi m-a încercat un sentiment de nostalgie amuzată privind-o, dar n-am găsit în mine curiozitatea de a desface scotchul, ci am azvârlit-o exact aşa cum era. nu e ciudat cum comoara unei vârste e gunoiul alteia?! […]

[…] când eram mică i-am spart mamei mele seturile de porţelan primite la nuntă. mama mi-a povestit că luam câte o ceşcuţă sau o farfurioară, o întrebam „mami, aşa?!” şi ciocăneam uşor cu ea în cimentul aleii de lângă casă, şi mama (deh, mamă :P) răspundea „aşa mami”, moment în care eu, încântată de sunetul pe care îl auzeam, ciocăneam mai tare, până când le spărgeam. nu ştiu dacă nu cumva mama a mai păstrat o farfurioară din acele seturi, drept aducere aminte a clipelor când urechea mea căuta plăcerea sunetelor. acum, stând şi gândindu-mă la acele lucruri, mă întreb, oare de câte ori distrugem inconştient lucruri şi fiinţe pentru simplul fapt că, în acel moment al distrugerii, simţurile noastre se desfată într-un fel nedesluşit nouă!? […]

[…] când eram mică nu îmi plăcea numele meu. mi se părea greoi şi cleios, lipsit de armonice, plat, şi oricât îmi cânta mama cântece despre alte fete care se numeau la fel, mie tot searbăd şi nemuzical mi se părea. o vreme am încercat să descopăr un nume care să îmi placă, şi deşi au fost câteva care, în clipa când le pronunţam, îmi lăsau în gură câte un gust sau o aromă mai interesantă, niciunul din cele pe care le-am citit nu a trezit în mine acea pasiune şi reverenţă care, credeam eu, trebuia să existe în fiecare om faţă de numele său. după o perioada de timp m-am resemnat cu numele primit la botez. crescând şi începând să „scriu”, am retrăit o vreme febra căutărilor de nume, sperând ca măcar un pseudonim literar să îmi ofere ceea ce numele meu nu reuşise. m-am prostit câtva timp cu tot soiul de combinaţii, care mai de care mai ciudate, însă nu am găsit ceea ce doream, aşa că am renunţat şi la pseudonim. poate că strugurii sunt acri – dar dacă nu ne plac strugurii deloc, de fel, mai contează gustul lor?! acum semnez cu numele meu. nici acum nu îmi place, dar am învăţat între timp să navighez printre literele lui, dându-mi seama că numele nostru e doar un nume. consistenţa, forma, gustul şi glasul lui sunt însă cele pe care i le dăm noi, cei care îl purtăm. al meu acum îmi miroase a cărţi şi a cuvinte, şi deocamdată e de ajuns. […]

© 2015 Liliana Negoi

iubeşte-mă


iubeşte-mă, îmi spui,
iubeşte-mă până la durere,
până când ţi se vor închega gândurile
în jurul miezului nopţii
şi ţi se va părea, strigandu-mă,
că ţi-a mai crescut un glas în palme,
cu care ai putea să îmblânzeşti chiar şi moartea.

te privesc fără să spun niciun cuvânt.
afară plouă – o ploaie de vară
cu iz de mentă şi de praf întors în vintrele pământului –
iar tu nu vezi, ascunse sub palmele mele,
rănile fierului forjat al patului

iubeşte-mă, îmi spui –
eu las fulgerele să-şi târască siajul
în ochii mei tulburi,
şi te iubesc ca pe spinul cu care îmi scobesc cărarea spre rai
prin cuvinte de cremene

 

 

© 2015 Liliana Negoi