apă


ţinând în mâini albia în care la amiază mi-am îmbăiat copiii
privesc apa în care plutesc amorţite de căldură
urmele de praf ale jocului lor de mai devreme –
în altă realitate ea ar fi strecurată cu sfinţenie
şi turnată la rădăcina vreunui măr a cărui umbră şi ale cărui fructe
ar fi mai mult decât daruri cereşti –
în a mea
apa priveşte soarele prin ochiuri de spumă
apoi alunecă încet din albie,
iar jocul pruncilor e lăsat să se întoarcă în colbul curţii
ca să ude acolo rădăcinile aripilor lor

© 2015 Liliana Negoi

Luca


Privi o vreme absent fulgul de păpădie care aterizase în cana aburindă din faţa lui, apoi îl luă cu vârful linguriţei şi îl lăsă pe marginea farfurioarei. Era plictiseală în dimineaţa asta, nu intrase încă nimeni în cafenea, soarele se ridica imperturbabil pe cer, iar el avea prea mult timp liber. Într-un impuls de sinceritate, recunoscu în sinea lui că nici nu şi-ar fi dorit altceva în acest moment – era ceva atât de delicios în dolce far niente-le în care se scufundase încât viaţa alunecând lent pe lângă simţurile lui părea doar un val de caramel topit, prin auriul căruia mai răzbătea până la el din când în când câte un detaliu minor, precum o adiere de vânt agăţându-i-se de obrazul nebărbierit sau motorul îndepărtat al unei maşini. Aşa că se mulţumi să se tolănească mai bine pe scaunul confortabil, întinzând picioarele sub masă, trăgându-şi pălăria albă pe ochi şi apoi încrucişând braţele pe piept. În colţul gurii îi înflori un zâmbet de satisfacţie – cum să nu adori pur şi simplu o asemenea dimineaţă?!

În timp ce zăcea aşa, savurând liniştea, nu putu să nu observe prin pălăria uşoară o umbră ştergându-l în treacăt, şi poate că nu s-ar fi ostenit să îi dea atenţie dacă în acelaşi timp nu i-ar fi pătruns în nări o mireasmă discretă, bătând când spre caise, când spre vanilie, care îi umplu instantaneu gura de apă, făcându-l să îşi imagineze, împotriva voinţei lui, cum ar fi fost să simtă gustul unei cărni astfel parfumate. Intrigat de reacţia delicioasă pe care i-o stârnise din senin acea aromă în simţuri, Luca îşi ridică uşor pălăria de pe ochi cu vârful unui deget, căutând din priviri sursa inedită de plăceri surprinzătoare, şi atunci o văzu pe „ea”. Iar „ea” nu părea a fi cu nimic mai prejos de imaginea din mintea lui, aşa cum păşea fără zgomot, îmbrăcată în pantalonii şi tunica albă de in ce fluturau în bătaia vântului, conturându-i când şi când rotunjimile. În podul palmelor lui deveni deodată dureros de prezentă senzaţia acelor forme dezvelite de material, iar el ştiu că acum nu mai putea să-şi tragă pălăria la loc peste ochi. „Ea”, aşezându-se la o masă aflată la umbră, undeva în raza lui vizuală, părea să îl ignore cu desăvârşire, cerând cu voce scăzută chelnerului o cafea şi un suc de portocale şi scoţându-şi din geantă o carte pe care se apucă să o citească pe îndelete.

Parcă temându-se ca mişcările lui să n-o sperie asemenea unui fluture, Luca apucă încet cana din faţa lui, în care între timp cafeaua se răcise, şi sorbi uşor, fără zgomot, lichidul negru şi amar. Privirea lui alunecă de-a lungul bentiţei albe care înfrâna cu greu firele negre şi ondulate răzvrătindu-se cu bucurie în vânt. Din când în când, mâna ei dreapta înlătura, ca un reflex, câte o şuviţă mai obraznică de pe frunte sau de pe gură, cărora nici cele mai exigente standarde ale lui Luca nu erau în stare să le descopere vreun cusur. Iar ochii…fără a fi în stare să le vadă culoarea din cauza distanţei, bărbatul se trezi sperând din tot sufletul că erau verzi. „Trebuie să fie verzi…verzi şi amari…ca absintul…” Gândul răsărit în mintea lui avu darul să îl amuze, şi timp de o secundă gustul amar al cafelei din faţa lui deveni în mod proustian gustul amar al unor nopţi nedormite de altădată. În nopţile acelea învăţase că nu întotdeauna ceea ce este amar e şi neplăcut, şi că până şi piatra se lasă îmblânzită dacă ştii unde şi cum să o atingi. „Şi mai ales cu ce”, completă el în minte lecţia care nu încetase nici măcar după atâţia ani să îl bântuie.

Enervat deodată de izul melancolic pe care îl împrăştiau gândurile lui, Luca clipi des ca să înlăture valul ce i se aşternuse pe ochi şi îşi fixă privirea din nou asupra femeii. În aceeaşi clipă, o zvâcnire a vântului dinspre ea către el îi aminti din nou de parfumul aparte care îl smulsese din reveria dimineţii de vară, iar el inhală adânc, parcă încercând să memoreze acea aromă, până când excesul de oxigen îl ameţi. Da, parfumul ăsta era singurul lucru pe care nu ar fi reuşit să îl reproducă niciodată într-o sculptură, oricât de complexă şi migăloasă. Cum să smulgi pietrei un chip cu ochi verzi ca absintul mirosind a caise şi a vanilie?! Şi cu toate astea, pe vremuri putea să jure că profesorul lui reuşea să facă exact asta, spre disperarea şi frustrarea profundă pe care el şi ceilalţi trei colegi ai lui le simţeau atunci când, admirând câte-o creaţie de-a bătrânului, ştiau cu toţii pur şi simplu că modelul, necunoscut lor, avusese ochi de-o anumită culoare sau mirosise într-un anume fel. Acela fusese singurul secret pe care bătrânul sculptor nu voise să li-l împărtăşească, spunând doar, în timpul uneia din beţiile lor artistice, că asta era ceva ce fiecare dintre ei trebuia să descopere de unul singur, şi că n-or să descopere decât atunci când o să îi doară fiecare lovitură de daltă ca şi cum ar sculpta în propria lor carne, şi nu în vreo bucată de piatră, oricât ar fi ea de nobilă. Când îl întrebau cine îl învăţase pe el, le răspunsese numai că el învăţase de la altul de dragul căruia piatra prinsese viaţă, apoi izbucnise într-un hohot de râs batjocoritor şi îşi mai pusese un pahar de absint, dându-l peste cap şi căzând într-o stare de beţie profundă, iar ei rămăseseră la fel de neştiutori şi de frustraţi ca şi mai înainte. Pygmalion, cum îl porecliseră cu toţii, murise la scurtă vreme după aceea, ducând cu sine în mormânt acel secret şi poate şi altele, iar Luca suspină, simţind încă o dată gustul invidiei care îl măcinase şi pe el ca şi pe ceilalţi. Îl urâseră la fel de mult cum îl iubiseră toţi patru, pentru că turnase în ei doar atât din stropul lui de geniu cât să îi facă să sape după restul tot timpul şi în toate chipurile. Şi degeaba. Niciunul dintre ei nu reuşise să îl egaleze pe bătrân. Acum, că stătea să se gândească mai bine, poate că era mai corect aşa, să rămână cu toţii solidari în neputinţa lor. Doar Pygmalion fusese în stare să ducă povara unei asemenea invidii, oricare dintre ei s-ar fi prăbuşit sub atâta ura, uneori chiar mărturisită pe faţă. Pe el însă îl amuzase toată ura aia. Îl făcea să radă, iar ei îl urau şi mai tare pentru asta. Când murise însă plânseseră toţi patru ca nişte copii, iar Luca, simţindu-şi deodată ochii umezi, făcu un efort să se întoarcă cu gândul în prezent.

Femeia din faţa lui, la fel de netulburată ca şi mai înainte, continua să citească, în vreme ce vântul, mângâind-o de sus până jos, îi smulse bărbatului un zâmbet. Mâinile lui ar fi făcut o treaba mai bună, încercând să cunoască fiecare linie a trupului acoperit de pânza uşoară. Ar fi învăţat pe dinafară fiecare rotunjime, fiecare adâncitură, fiecare încheietură cu tot cu căldura ei. S-ar fi deprins cu fiecare pulsaţie a sângelui prin venele întinzându-se pe sub pielea netedă şi cu felul în care pieptul ei se ridica şi cobora cu fiecare respiraţie, pentru ca apoi să ştie exact felul în care ar fi săpat cu dalta în piatra din faţă lui. Nu în marmură. Femeia asta din faţă lui nu era o femeie de marmură. Era o femeie de piatră. O femeie de granit. Vântul nu mângâia marmura aşa cum mângâia granitul – sau cel puţin aşa credea el. Avusese mereu o slăbiciune deosebită pentru granit. Iar granitul ar fi fost încântat să ia forma formelor tinerei. Era sigur de asta.

Ceva din el însă îl împiedica să se ridice şi să o întrebe dacă ar fi de acord să îi pozeze. Cumva intrigat, pentru că nu mai păţise asta niciodată, Luca se uită în continuare la ea, încercând să înţeleagă ce se întâmplă cu el. Femeia nu făcuse însă nimic extraordinar până acum, în afara faptului că se aşezase în apropierea lui şi îi invadase prezentul cu acel parfum ieşit din comun. Da, era frumoasă, iar bărbatul recunoscuse asta deja. Însă nu era prima femeie frumoasă care îi apăruse în cale în atâta timp de când sculpta, şi nici prima pe care să vrea să o aibă ca model. „Şi poate nu numai ca model”, îşi tachină Luca propria vârstă, zâmbind cu îngăduinţă celor optzeci de ani care îi îngreunau pletele albe, apoi dădu voie unui oftat discret să îi părăsească pieptul. Însă motivul nu era nici vârsta ei, nici vârsta lui – era sigur de asta. Şi continuând să sape înăuntrul său după acesta, îl găsi într-un târziu ascunzându-se, timid, îndărătul unui singur nume.

„Magdalena”.

Era ceva în atitudinea tinerei femei care îi amintea de fosta soţie a lui Pygmalion, niciodată fidelă acestuia, nici măcar când îmbătrânise. Sau mai ales atunci când îmbătrânise. O singură dată, când ea stătea exact ca femeia din faţa lui de-acum, avusese îndrăzneala să o întrebe într-o doară dacă i-ar poza, iar ea îl măsurase cu o privire rece, încet, de sus până jos, oprindu-şi ochii câteva secunde bune între picioarele lui, secunde în care, deşi nu se aştepta, îşi simţise carnea luând foc, apoi îi răspunsese sec „Nu”. Fuseseră însă spuse atâtea lucruri în acel „nu”, vocea ei strecurând atâtea inflexiuni şi lungind n-ul doar atât de mult încât să îl usture auzul, încât Luca nu mai avusese niciodată curajul să întrebe din nou. Era clar, dalta lui nu era pe placul ei. Sau aşa crezuse atunci.

Faptul că nevastă-sa era o nimfomană notorie însă nu îl împiedicase pe bătrânul sculptor să o iubească la nebunie, iar ea, deşi ridicase infidelitatea la grad de artă, îl iubea la rândul ei cu o patimă bolnavă, declarând mereu sus şi tare că el era dragostea vieţii ei. Pentru Luca şi colegii lui genul ăsta de iubire fusese de neînţeles, până când, după moartea lui, aflaseră că de fapt bătrânul suferise de cancer de prostată, motiv pentru care el fusese acela care, cu ani în urmă, o împinsese pe Magdalena spre alţi bărbaţi, dorindu-şi ca măcar alţii, în locul lui, să o facă fericită. Şi de dragul lui, Magdalena fusese fericită. Când, după moartea lui, femeia încetase deodată să îşi mai caute amanţi, unii spuseseră că s-a pocăit, alţii că avea remuşcări. Pentru cei patru tineri însă adevărul era altul. Magdalena pur şi simplu nu mai avea nevoie să fie fericită. Acum putea să îl iubească doar pe el în tăcere.

Pe Luca îl trecu un fior, gândindu-se la ce însemnase de fapt relaţia dintre cei doi – el, în locul bătrânului, mai degrabă s-ar fi sinucis decât să îndure zi de zi o asemenea iubire. De-asta nici nu se căsătorise niciodată. Şi deodată înţelese. De-asta niciuna din sculpturile lui nu mirosise vreodată a altceva decât piatră sau marmură sau lemn. Pentru că prin venele statuilor lui nu curgea decât praful, pe câtă vreme prin cele ale bătrânului curgea fiecare dintre secundele în care el o nu o putuse iubi întru totul pe Magdalena.

Ameţit de adevărul pe care tocmai îl descoperise, Luca îşi simţi gura uscată şi vru să ia o gură de cafea, descoperind însă că în cana din faţa lui nu mai rămăsese niciun strop. Pentru o clipă se gândi să mai comande una, însă apoi renunţă, puse cana încet la loc pe masă, se sprijini cu spatele de scaun şi se uită în direcţia femeii. Aceasta tocmai se ridicase şi se pregătea să plece, şi când trecu pe lângă el, Luca apucă să vadă cu coadă ochiului, chiar înainte să îşi coboare din nou pălăria pe faţă, că avea într-adevăr ochi verzi ca absintul. „Pygmalion” chicotea amuzat probabil, pe undeva prin ceruri – iar Luca ştiu acum cu siguranţă că următoarea lui sculptură urma să miroasă a caise şi vanilie. Gustul amar de pe limba lui însă nu avea să îl mai părăsească niciodată.

© 2015 Liliana Negoi

Mă dori


În preajma fiecărei dureri de cap
în spatele ochilor mei trăieşte o pânză de păianjen
care culege, tacticoasă,
fiecare molie zburându-mi din gânduri şi oprindu-se,
inevitabil,
deasupra imaginii tale inverse de pe retina mea,
iar apoi mi le serveşte elegant, în rigor mortis,
pe o tipsie preţioasă
încrustată cu toate grăunţele de nisip ale zilei
şi cele de sare ale nopţii.
Mă dori
precum doare adierea de vânt
atunci când atinge prima dată aripa unei păsări
care nu va putea zbura niciodată,
dar care, respirând împotriva boarei,
tot caută o creangă mai înaltă…
şi mai înaltă…

 

© 2015 Liliana Negoi

în josul raiului


ningea cu pene de îngeri în livadă –
pe umerii aceleiaşi amintiri,
perfectă că o polifonie de Bach,
o turmă de sfinţi construiau zile roşii,
îngrădindu-le cu bucăţi de glas ca nişte vitralii,
pomii îşi inventau frunze şi flori,
iar lumea curgea, ca apa înainte de sfinţire,
pe lângă pietre nenumite –
şi-atât de mic era deodată
muntele de pe care priveam
în josul raiului!

 

© 2015 Liliana Negoi