somn


când fluturii de altă dată ajung doar molii degenerate,
înmuindu-şi aripile zdrenţuite în vâscozitatea nopţii,
atunci nu mai are rost să ne batem cu pumnul în piept,
cerşind plângerea de milă a umbrelor –
odată dizolvate în bezna uitării, acestea au toate aceeaşi culoare:
cea de care ne e teamă,
cea mirosind a rece şi a patimi.
am putea, la fel de bine,
să ne prefacem că ne place,
şi să adormim cu graţie.

© 2015 Liliana Negoi

trecerea la ora de iarnă


deodată e atâta toamnă în jurul meu,
iar aerul miroase atât de tare
a durerea rădăcinilor încă vii,
uitate sub asfaltul peticit
al unor drumuri
ce nu mai sunt bătute

e toamnă în jurul meu,
stoluri de păsări împroaşcă înălţimile
cu umbre căutând sudul
iar pământul îşi înclină axa încet, dragule,
ca să le ajute
să uite mai uşor
cuiburile goale
şi cojile de ou

 

© 2015 Liliana Negoi

Siranoush


Lemnul podelei avea un scârţâit aproape catifelat, aşa cum se făcea auzit sub paşii ei. Îmbrăcată sumar, Siranoush se aşeză în mijlocul sălii, respiră adânc şi privi în linişte prin semiîntuneric. Nu se afla nimeni în preajmă. „Încă”, suspină înăuntrul ei tânăra. Tăcerea care o învăluia în astfel de momente i se părea ca o cafea cremoasă, picurându-şi tăria şi dulceaţa în venele ei cu încetinitorul, ajutând-o să îşi regăsească ritmul şi pregătind-o pentru ce urma. Privirea îi alunecă apoi spre picioare, mai mult ghicindu-şi prin obscuritatea mătăsoasă cicatricile, urmele durerilor de altă dată, umbre ale atâtor nopţi nedormite şi zile de chin. Între toate acelea era o singură urmă căreia nu îi cunoştea originea. Madame îi spusese că o avea deja pe picior atunci când o găsise ea, slabă, înfometată şi chircită la colţul unei străzi, cerşind mila trecătorilor. Însă oricât de mult încercase, tânăra nu reuşise să descopere în trecutul ei motivul căruia îi datora acel prim semn de pe coapsa stângă, semănând izbitor de mult cu o lacrimă. Părea a fi un semn din naştere, dar nu era nimeni care să îi lămurească acest lucru. Şi pentru a nu ştiu câta oară, privindu-l, pe buzele ei înflori un surâs ciudat, aflat undeva la graniţa dintre ceresc şi amar, genul acela de zâmbet care îţi rămâne în minte mult după ce s-a şters de pe chipul din faţa ta, mult chiar după ce chipul din faţa ta a devenit o umbră.

Cândva, învinsă de curiozitate, Siranoush o întrebase pe Madame de ce o culesese din ploaia aceea de sfârşit de octombrie, iar Madame, ascunzându-şi sclipirea fugară din ochi, îi spusese cu un soi de sadism în voce că era ceva atât de artistic în mizeria ei, în felul în care îşi sucise picioarele pe lângă corp, încercând să se încălzească, încât în mintea ei răsunase doar un singur gând: „Trebuie să fie a mea!” Aşa că s-a îndreptat încet spre ea, s-a aplecat cu poate un strop mai mult de graţie decât era necesar în acea situaţie, dar destul cât să îi capteze atenţia micii orfeline, a prins-o cu fermitate de sub bărbie, obligând-o să ridice ochii către faţa ei, şi i-a spus „Tu vii cu mine.” Iar Siranoush, cumva sedusă de apariţia aceea atât de dureros de diferită de lumea ei, se ridicase şi o urmase. Era ciudat să priveşti acel cuplu de la distanţă, femeia înaltă şi filiformă, atât de elegantă, franţuzită până în măduva oaselor, ţinându-şi umbrela cu un aer de superioritate nemascat, şi fetiţa care nu avea mai mult de şapte ani, mică, slabă, îmbrăcată sărăcăcios şi murdar, udă până la piele de ploaia măruntă şi rece şi cu şuviţele încâlcite atârnându-i pe spate. Erau atât de altfel una faţă de cealaltă, şi cu toate acestea exista ceva invizibil care părea să le unească, ceva ce nu putea fi numit. Îndepărtându-se încet de colţul acelei străzi, schimbaseră doar câteva cuvinte. Femeia o întrebase cum o cheamă. „Siranoush, Madame”, răspunsese cu glas firav fetiţa. Avea familie? „Nu, Madame.” Era orfană? „Nu ştiu, Madame.” La drept vorbind, nu ştia nici măcar dacă Siranoush era numele ei adevărat, însă aşa îi spunea o cerşetoare bătrână care îi mai dădea din când în când câte ceva de mâncare, iar copila, necunoscând bunătatea decât din mâna acelei femei, o numise „bunică” şi acceptase botezul neoficial al acesteia.

Madame o luase la ea acasă, pusese să fie spălată, pieptănată, îmbrăcată curat, i se dăduse să mănânce şi fusese dusă să doarmă într-o cameră cu un pat cum fetiţa nu îşi amintea să fi avut vreodată. Dimineaţă, când servitoarea venise să o trezească, o găsise pe fată ghemuită într-un colţ al unui fotoliu. Întrebată de ce nu dormise în pat, Siranoush răspunsese că îi fusese ruşine şi teamă. Madame slobozise un hohot de râs domol şi rece şi îi spusese că de-acum înainte urma să trăiască în casa ei, aşa că era cazul ca fata să se comporte ca atare. Siranoush murmurase doar „Am înţeles, Madame”, şi se aşezase timidă la masă. Noaptea următoare, stând în picioare în faţa patului imens şi a cearşafurilor impecabile, pe copilă o încercase un sentiment straniu, ca şi cum în loc să meargă la somn trebuia să meargă la luptă, iar patul acela era fortăreaţa pe care trebuia să o cucerească. Îl privise îndelung, neştiind ce arme ar fi putut să folosească împotriva acelui vârf prea alb şi prea dantelat faţă de zdrenţele cu care se obişnuise până atunci, şi în cele din urmă se urcase în mijlocul lui şi o podidiseră lacrimile, strângând în braţe o pernă pufoasă. Şi era atâta suferinţă sinceră în lacrimile ei de copil, încât patul deodată i se predase, învăluind-o cald şi moale, parcă spunându-i că întotdeauna îşi va găsi liniştea acolo, în sânul lui mirosind a flori şi levănţică.

După câteva zile în care i se dăduse timp să se obişnuiască cu noua locuinţă, fetei i se înfăţişase motivul pentru care Madame o adoptase, sub forma unei săli imense, goale, cu oglinzi pe toţi pereţii şi bare ajutătoare, cu parchet vechi pe jos şi cu un pian poate şi mai vechi într-un colţ – sala de balet în care, aflase ea mai târziu, Madame fusese profesoara unora din cele mai talentate balerine ale vremii. Fata fusese îmbrăcată într-un combinezon de balet, făcut special pentru ea, şi avusese parte de prima lecţie în care Madame avusese prilejul să se felicite încă o dată pentru inspiraţia de care dăduse dovadă când o adoptase. Copila avea o flexibilitate neobişnuită, naturală, şi apropierea de muzică făcea ca mişcările ei, fragile şi elastice, să capete un aer de o eleganţă aparte. Iar faptul că talentul ei o făcea fericită pe cea care o smulsese străzii o îndemna pe Siranoush să se silească să se ridice la înălţimea aşteptărilor aceleia.

Timpul a început să treacă tot mai repede, pe măsură ce lecţiile de balet deveniseră tot mai lungi şi mai grele. Greşelile deveniseră tot mai aspru pedepsite, iar ştacheta fusese ridicată tot mai sus. Până şi muzica pianului, care la început o fascina, devenise după un timp ceva obişnuit, şi când lecţia îi fusese anulată la un moment dat pentru că Tanja, bătrâna corepetitoare, lipsise dintr-un motiv oarecare, fetei îi fusese ruşine de fericirea care o încercase.

Da, oftă Siranoush, fusese din ce în ce mai rău. Patul, la fel de moale ca în prima noapte, avusese ocazia tot mai des să simtă pe aşternuturi lacrimile de oboseală şi frustrare ale copilei, care avea momente când îşi ura pur şi simplu talentul, pentru ca apoi să aibă remuşcări şi, revenind în sala de lucru, să mângâie poantele de satin care o aşteptau cu credinţă în acelaşi colţ mereu. Ca şi acum.

Privindu-şi în continuare picioarele, Siranoush se gândi că poate, dacă Madame ar fi dat dovadă vreodată de un dram de omenie în toţi anii aceia, ea n-ar mai fi suferit atât. „Da, dar poate că nici nu ajungeam atât de sus…”, recunoscu ea în sine, cu înţelepciunea pe care ţi-o dau numai strugurii acri. Deşi încântată de minunata descoperire, nu fusese niciodată milă în gesturile femeii. Niciodată îngăduinţă. Niciodată dragoste. O dată sau de două ori păruse să simtă gustul unui soi de blândeţe în privirea acesteia, dar aceasta se dizolvase repede în vocea care îi biciuia auzul mereu şi mereu cu rutinele de lucru. „Plié…tendu…rond de jambe…fondu…battement…arabesque…” Aşa că Siranoush învăţase repede că, deşi o salvase de pe străzi, Madame era la fel de rece ca ploaia în care o găsise în ziua aceea.

Singura care nu încetase să îi zâmbească, zi de zi, lecţie de lecţie, era bătrâna Tanja, care în rarele momente când Madame le lăsa singure nu pierdea ocazia să îi mai cânte şi altceva decât eternele piese de lucru pentru balet, de obicei dansuri populare pe care copila ţopăia plină de bucurie, uitând şi de tehnică şi de poziţii şi de tot. Tot ea fusese şi cea care îi mai strecura din când în când, cu un surâs conspirativ, câte-o bomboană, încălcând astfel regulile alimentare drastice impuse de Madame şi îndulcind eforturile copilei. Acele clipe furate în joacă fuseseră salvarea fetei, şi nu o dată îmbrăţişările ei pline de recunoştinţă umpluseră cu lacrimi ochii bătrânei. Tocmai de aceea, momentul în care Tanja încetase din viaţă fusese pentru Siranoush momentul în care se crezuse pierdută pentru a două oară în viaţă, simţindu-se din nou mică şi îngheţată şi abandonată pe o stradă în ploaie. Ea şi bătrâna pianista nu petrecuseră împreună decât timpul de la repetiţii, dar acesta fusese atât de bogat încât golul apărut la moartea femeii în sufletul fetei păruse un vid absolut. Privită de la distanţă de ochii inexpresivi ai lui Madame, care îi dăduse vestea, Siranoush plânsese îndelung, mângâind clapele care şi ele păreau mai reci deodată, dându-şi seama cu oarecare groază că acum nu îi mai rămânea nimic. Sau aproape nimic. Aşa că se azvârlise în repetiţiile de balet cu aceeaşi disperare cu care se aruncase în patul acela alb cu câţiva ani în urmă, nemaiinteresând-o altceva, şi baletul, simţindu-i durerea din suflet, se deschisese în gesturile ei precum o floare, hrănindu-se cu întreaga ei suferinţă. După un timp, durerea se îmblânzise, pe măsură ce această a două fortăreaţă îşi predase una câte una tainele către fată, iar Siranoush învăţase să îşi ascundă privitorilor atât cicatricile trupului, cât şi pe cele ale sufletului. Şi cu toate că spectatorii o adorau de fiecare dată când îi vrăjea cu graţia ei ieşită din comun, distanţa de la extazul lor şi până la sufletul ei ajunsese la fel de mare ca distanţa dintre inima ei şi inima lui Madame, singura fortăreaţa pe care nu o cucerise, dar pe care nici nu mai simţea nevoia să o facă.

-Vă cer scuze domnişoară, dar trebuie să pregătim scena!

Vocea hârâită a directorului de teatru o scoase din visare, iar tânăra înclină uşor capul, se ridică şi plecă spre cabina ei. Nu mult timp după aceea, aceeaşi voce hârâită anunţa, în liniştea absolută a sălii de data asta arhipline, prezenţa excepţională pe scena lor a balerinei de talie internaţională Siranoush ***, într-un ultim spectacol înaintea turneului pe care urma să îl întreprindă în mai multe ţări, iar apariţia tinerei în lumina reflectoarelor se petrecu într-o cascadă de urale şi aplauze, ca de obicei. De undeva din întuneric muzica începu să curgă, iar Siranoush izbucni deodată în mijlocul scenei ca un şuvoi de frumuseţe, cald şi bogat, spre încântarea celor din sală.

Din penumbra culiselor, fără ştirea fetei, Madame îşi privea creaţia desfăşurându-se vie sub ochii atâtor oameni, cu un amestec de mândrie şi durere rece în ochi, şi arsura bruscă de pe coapsa stânga îi aminti, pentru a nu ştiu câta oară, de semnul din naştere în formă de lacrimă ce se găsea acolo, ascuns vederii celorlalţi, mărturie a faptului că, la un moment dat, în trecut, în pieptul ei existase, totuşi, o inimă.

© 2015 Liliana Negoi