furnici


în vara aia crescuseră muşuroaiele de furnici
cât alea de cârtiţă în grădina bunicilor
şi noi le sfărâmam ca proştii
ignorând copilăreşte vorbele bunicii
că „o să plouă, maică, nu le mai omorâţi” –
însă nu ploua
pământul se albise de sec
era cald ca în iad şi muşuroaiele se iţeau
din ce în ce mai cu moţ
din ce în ce mai înalte
şi noi le tot dărâmam
tot omoram la furnici
până când norii
îngreunaţi de chemările noastre fără cuvinte
ne-au răspuns într-o zi de august
cu vârf şi îndesat
şi a plouat în ziua aia cu atâtea suflete de furnici
că tot pământul s-a făcut negru
şi de-atâta ploaie ochii bunicii erau ca aceia din poveste
unul râdea şi altul plângea
şi numai noi măsuram prin ploaia caldă
cât trebuia să mai plouă până când să doboare
muşuroiul cel mai mare din fundul grădinii,
cel pe care nu îndrăznise niciunul să îl calce în picioare
doar pentru că bunicul ne zisese că acolo trăia
crăiasa furnicilor
care ne-ar fi dat o aripă de-a ei, s-o chemăm la nevoie.
ne şi făcusem planul: când prea multă apă
avea să inunde muşuroiul, crăiasa avea să iasă
iar noi s-o salvăm
şi astfel să primim aripa râvnită.
omorâsem însă, după câte se pare, prea multe furnici
căci a plouat prea mult iar crăiasa
s-o fi înecat pesemne înainte să apuce să iasă.
de-atunci n-am mai strivit muşuroaie
şi mereu am crezut că poate
dacă am fi ucis mai puţine furnici
ar mai trăi şi azi crăiasa
şi bunica.

© Liliana Negoi

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s