oglinzi


„…şi să nu vorbesti cu oameni pe care nu îi cunoşti!”
se auzea vocea bunicii strigând după mine
în fiecare zi când plecam spre şcoală,
iar eu dădeam din cap deşi mai niciodată
nu vedeam oameni pe care să nu îi ştiu
în drumul meu.
acum însă
nu e zi să nu calc promisiunea de-atunci
când vorbesc cu mine în oglindă.

© Liliana Negoi

Advertisements

şanţuri


bunica mea ştia să spună poveşti dar n-a fost om cu carte.
ştia care scris e urât
doar pentru că nu semăna cu scrisul
unduios şi îngrijit al bunicului –
tata însă n-a ştiut asta
până când ştiutul n-a mai avut importanţă,
până când alte dureri au căpătat şanţuri mai adânci
decât alea care mărgineau uliţa dintre casă şi şcoală,
şanţuri pe marginea cărora, de altfel,
şi tata şi alţii ca el
şi toţi ceilalţi dinaintea lor
au învăţat, pe rând, cum să nu îşi uite copilăria.
prin şanţurile alea nu găseai câini fără stăpâni –
chiar şi cea mai amărâtă potaie
tot avea un om al ei pe lângă care să flămânzească de drag –
şi îndărătul malurilor lor se ascundeau deopotrivă
şi strigăte şi şoapte mai ceva decât comorile zmeilor bunicii
laolaltă cu oasele tuturor copilăriilor sfârşite.
acum şanţurile alea sunt pavate
şi ar trebui să fii un arheolog prea dibaci
ca să mai reuşeşti să dezgropi de sub straturile de beton
rămăşiţele vârstelor.
fiii mei şi fiii fiilor mei
îşi vor săpa alte şanţuri de-a lungul drumurilor lor
în care strigătele şi şoaptele lor nu vor fi
nici de pământ, nici de apă, nici de aer, nici de foc,
şi vor scrie poveşti care mie, din neştiinţă de carte,
mi se vor părea unduioase şi îngrijite doar dacă
le-am mai văzut altundeva –
dar oare ei, cu trecerea timpului,
cât de ştiutori de carte vor ajunge să fie
pentru şanţurile mărginind drumurile
altora?

© Liliana Negoi

Despre eradicarea violenţei din sistemul de educaţie – că tot e subiectul la modă


Se discută mult în ultima vreme de actele de violenţă întreprinse de anumiţi profesori/învăţători/educatori faţă de copiii din clasele lor în diverse instituţii de învăţământ, şi mulţi s-au arătat oripilaţi de variile cazuri promovate pe internet. Ca urmare, au tot apărut propuneri de instalări de camere video, de supravegheri continue ş.a.m.d. Cu care, din multe motive, sunt de acord.

Motivele nu sunt însă, aşa cum v-aţi aştepta, legate doar de situaţiile menţionate mai sus. Sunt legate şi de varianta inversă, când pedagogul în cauză este unul foarte bun, însă oricât de bun ai fi, ce te faci atunci când în grupa de lucru de (să zicem) 15 copii (pentru că în instituţiile de stat m-aş mira să existe clase/grupe cu efective sub acest număr, poate doar în vreo comună cu populaţia mai rarefiată) unii părinţi vin să îşi depună odrasla ca pe un pachet (da, ştiu, sună niţel cam urât, dar sunt părinte şi ştiu exact la ce mă refer), ignorând complet buna creştere a acesteia în mediul familial şi inducerea unor valori şi a unei doze minime de bun-simţ, şi aşteptându-se ca tu, ca pedagog, să spui „Abracadabra” şi să le educi copilul ca prin minune? Ce te faci când se aşteaptă de la tine ca pedagog adevărate miracole, şi eşti condamnat că nu le poţi face, neţinându-se cont de faptul că tu nu poţi priva de învăţătură restul copiilor din clasă doar pentru a ţine în frâu un singur element? Şi toţi care aţi trecut printr-o şcoală ştiţi foarte bine că sunt suficiente acţiunile unui singur copil pentru a distrage atenţia unei clase întregi. Aşa că da, aş fi de acord cu acele camere de supraveghere în măsura în care şi copiii care se fac vinovaţi de lipsă de bun-simţ elementar şi respect vor fi traşi la răspundere alături de părinţii lor pentru ceea ce fac.

Profesorii/învăţătorii/educatorii nu se află în clase ca să facă instrucţie militară şi batalion disciplinar cu copiii noştri. Scopul lor acolo este şlefuirea minţilor şi caracterelor lor, dar fără nucleul cu care îi înzestrăm noi acasă în primii ani, înainte de includerea lor în colective de creşă/grădiniţă/şcoală, scopul lor devine nul. Da, există situaţii fericite când pedagogul, într-o sclipire de noroc, găseşte exact frecvenţa pe care să se facă auzit de copilul în cauză şi reuşeşte să producă acea minune educaţională. Dar acestea sunt rare, şi secătuiesc energia pedagogului într-o asemenea măsură cum nu vă imaginaţi. Ca să nu mai zic că sunt cazuri când nu vorbim de un singur asemenea copil, ci de doi, sau trei, şi atunci ce ar trebui să facă mai întâi pedagogul? Să se acordeze simultan la mai multe frecvenţe educaţionale? Oare nu ar fi mai simplu dacă şi părinţii ar face un efort în sensul acesta? Unul minim – în fond, vârsta la care începem să îi ducem la creşe-grădiniţe este de doar 2-3 ani, iar la şcoală se intră de la 6 ani. Efortul nu ar presupune să îi învăţaţi să scrie, să citească, să deseneze sau să socotească (deşi ar fi frumos să încercaţi asemenea conexiuni cu progeniturile, vă spun din proprie experienţă), ci să îi învăţaţi în primul rând să respecte profesorul/învăţătorul/educatorul care le va sta în faţă şi cu care vor petrece câteva ore în fiecare zi, astfel încât pedagogul să poată într-adevăr să îi instruiască în mod corespunzător. Cât de mult timp s-ar economisi astfel, când, în loc să facă eforturi pentru a disciplina la fiecare cinci minute o clasă, profesorul/învăţătorul/educatorul ar putea efectiv să împărtăşească acestor copii cunoştinţele sale? Sunt de acord că violenţa trebuie scoasă din clase, dar nu doar violenţa, ci şi proasta-creştere provenită din familie. Dacă profesorilor li se poate cere respectarea copiilor, consider că este valabilă şi reciproca, şi părinţii pot da o mână de ajutor în acest sens, în vederea educării propriilor copii. Interesul este al tuturor, iar profesorul/învăţătorul/educatorul unei clase nu se află acolo doar pentru un copil, ci pentru întregul colectiv. Nu doar pedagogul este adult responsabil în toată povestea asta, ci şi noi, ca părinţi. Şi, aş sublinia, în primul rând noi, ca părinţi. Pentru că doar atunci când odraslele noastre acordă respectul cuvenit pedagogului din faţa lor şi îşi fac datoria de a învăţa corespunzător ceea ce li se predă, vom putea afirma că într-adevăr doar „sistemul e de vină” pentru eşecurile copiilor noştri.

P.S.: E doar o întrebare retorică, nu vă simţiţi obligaţi să îmi răspundeţi, dar, ca fapt divers, dragi părinţi, cât de des comunicaţi cu profesorii/învăţătorul/educatorul copilului/copiilor voştri?!

caverne


căuşul palmelor bunicului mi-a părut mereu
ca o cavernă de miere pe ai cărei pereţi
s-au desenat cu lumină până la mine
zile şi nopţi şi animale şi pomi
şi dragoste şi copii şi iarbă cosită
şi poveşti cu soarele în faţă şi luna în spate
şi doi luceferi pe umeri
şi şei încălecate.
ţin minte că fiindu-mi sete într-o amiază de vară
bunicul mi-a ţinut mâinile căuş ca să beau din ele
iar apa purtând forma mâinilor lui
era dulce şi se cufundase în ea o rază de soare
hohotind luminos în toate părţile –
bunicul zâmbea şi zâmbeam şi eu
şi se auzeau mierlele în zăvoi
şi apa aia luminată a pătruns în mine
cu tot cu desenele de pe pereţii acelei caverne
cu tot cu gustul de miere şi cu
nemăsurata dulceaţă curgând nestăvilită
din clipa aceea limpede.
după ce am băut, bunicul şi-a scuturat mâinile
şi cioburile de lumină au zburat care-ncotro
iar ziua şi-a urmat drumul
şi la fel şi eu.
mai deunăzi însă palmele pruncului meu
mângâindu-mi neştiutoare obrazul
au mirosit deodată ca mâinile bunicului în ziua aceea –
iar acum stau şi privesc lumina ascunzându-se
în caverna căuşului mic
pe care abia au început să se deseneze
zile şi nopţi şi animale şi pomi
şi dragoste.
lumina soarelui miroase mereu altfel
după locul în care se îngroapă –
uneori însă cavernele nu pot mirosi decât a miere
şi viaţă
şi dor

© Liliana Negoi