caverne


căuşul palmelor bunicului mi-a părut mereu
ca o cavernă de miere pe ai cărei pereţi
s-au desenat cu lumină până la mine
zile şi nopţi şi animale şi pomi
şi dragoste şi copii şi iarbă cosită
şi poveşti cu soarele în faţă şi luna în spate
şi doi luceferi pe umeri
şi şei încălecate.
ţin minte că fiindu-mi sete într-o amiază de vară
bunicul mi-a ţinut mâinile căuş ca să beau din ele
iar apa purtând forma mâinilor lui
era dulce şi se cufundase în ea o rază de soare
hohotind luminos în toate părţile –
bunicul zâmbea şi zâmbeam şi eu
şi se auzeau mierlele în zăvoi
şi apa aia luminată a pătruns în mine
cu tot cu desenele de pe pereţii acelei caverne
cu tot cu gustul de miere şi cu
nemăsurata dulceaţă curgând nestăvilită
din clipa aceea limpede.
după ce am băut, bunicul şi-a scuturat mâinile
şi cioburile de lumină au zburat care-ncotro
iar ziua şi-a urmat drumul
şi la fel şi eu.
mai deunăzi însă palmele pruncului meu
mângâindu-mi neştiutoare obrazul
au mirosit deodată ca mâinile bunicului în ziua aceea –
iar acum stau şi privesc lumina ascunzându-se
în caverna căuşului mic
pe care abia au început să se deseneze
zile şi nopţi şi animale şi pomi
şi dragoste.
lumina soarelui miroase mereu altfel
după locul în care se îngroapă –
uneori însă cavernele nu pot mirosi decât a miere
şi viaţă
şi dor

© Liliana Negoi

Advertisements

2 thoughts on “caverne”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s