Despre eradicarea violenţei din sistemul de educaţie – că tot e subiectul la modă


Se discută mult în ultima vreme de actele de violenţă întreprinse de anumiţi profesori/învăţători/educatori faţă de copiii din clasele lor în diverse instituţii de învăţământ, şi mulţi s-au arătat oripilaţi de variile cazuri promovate pe internet. Ca urmare, au tot apărut propuneri de instalări de camere video, de supravegheri continue ş.a.m.d. Cu care, din multe motive, sunt de acord.

Motivele nu sunt însă, aşa cum v-aţi aştepta, legate doar de situaţiile menţionate mai sus. Sunt legate şi de varianta inversă, când pedagogul în cauză este unul foarte bun, însă oricât de bun ai fi, ce te faci atunci când în grupa de lucru de (să zicem) 15 copii (pentru că în instituţiile de stat m-aş mira să existe clase/grupe cu efective sub acest număr, poate doar în vreo comună cu populaţia mai rarefiată) unii părinţi vin să îşi depună odrasla ca pe un pachet (da, ştiu, sună niţel cam urât, dar sunt părinte şi ştiu exact la ce mă refer), ignorând complet buna creştere a acesteia în mediul familial şi inducerea unor valori şi a unei doze minime de bun-simţ, şi aşteptându-se ca tu, ca pedagog, să spui „Abracadabra” şi să le educi copilul ca prin minune? Ce te faci când se aşteaptă de la tine ca pedagog adevărate miracole, şi eşti condamnat că nu le poţi face, neţinându-se cont de faptul că tu nu poţi priva de învăţătură restul copiilor din clasă doar pentru a ţine în frâu un singur element? Şi toţi care aţi trecut printr-o şcoală ştiţi foarte bine că sunt suficiente acţiunile unui singur copil pentru a distrage atenţia unei clase întregi. Aşa că da, aş fi de acord cu acele camere de supraveghere în măsura în care şi copiii care se fac vinovaţi de lipsă de bun-simţ elementar şi respect vor fi traşi la răspundere alături de părinţii lor pentru ceea ce fac.

Profesorii/învăţătorii/educatorii nu se află în clase ca să facă instrucţie militară şi batalion disciplinar cu copiii noştri. Scopul lor acolo este şlefuirea minţilor şi caracterelor lor, dar fără nucleul cu care îi înzestrăm noi acasă în primii ani, înainte de includerea lor în colective de creşă/grădiniţă/şcoală, scopul lor devine nul. Da, există situaţii fericite când pedagogul, într-o sclipire de noroc, găseşte exact frecvenţa pe care să se facă auzit de copilul în cauză şi reuşeşte să producă acea minune educaţională. Dar acestea sunt rare, şi secătuiesc energia pedagogului într-o asemenea măsură cum nu vă imaginaţi. Ca să nu mai zic că sunt cazuri când nu vorbim de un singur asemenea copil, ci de doi, sau trei, şi atunci ce ar trebui să facă mai întâi pedagogul? Să se acordeze simultan la mai multe frecvenţe educaţionale? Oare nu ar fi mai simplu dacă şi părinţii ar face un efort în sensul acesta? Unul minim – în fond, vârsta la care începem să îi ducem la creşe-grădiniţe este de doar 2-3 ani, iar la şcoală se intră de la 6 ani. Efortul nu ar presupune să îi învăţaţi să scrie, să citească, să deseneze sau să socotească (deşi ar fi frumos să încercaţi asemenea conexiuni cu progeniturile, vă spun din proprie experienţă), ci să îi învăţaţi în primul rând să respecte profesorul/învăţătorul/educatorul care le va sta în faţă şi cu care vor petrece câteva ore în fiecare zi, astfel încât pedagogul să poată într-adevăr să îi instruiască în mod corespunzător. Cât de mult timp s-ar economisi astfel, când, în loc să facă eforturi pentru a disciplina la fiecare cinci minute o clasă, profesorul/învăţătorul/educatorul ar putea efectiv să împărtăşească acestor copii cunoştinţele sale? Sunt de acord că violenţa trebuie scoasă din clase, dar nu doar violenţa, ci şi proasta-creştere provenită din familie. Dacă profesorilor li se poate cere respectarea copiilor, consider că este valabilă şi reciproca, şi părinţii pot da o mână de ajutor în acest sens, în vederea educării propriilor copii. Interesul este al tuturor, iar profesorul/învăţătorul/educatorul unei clase nu se află acolo doar pentru un copil, ci pentru întregul colectiv. Nu doar pedagogul este adult responsabil în toată povestea asta, ci şi noi, ca părinţi. Şi, aş sublinia, în primul rând noi, ca părinţi. Pentru că doar atunci când odraslele noastre acordă respectul cuvenit pedagogului din faţa lor şi îşi fac datoria de a învăţa corespunzător ceea ce li se predă, vom putea afirma că într-adevăr doar „sistemul e de vină” pentru eşecurile copiilor noştri.

P.S.: E doar o întrebare retorică, nu vă simţiţi obligaţi să îmi răspundeţi, dar, ca fapt divers, dragi părinţi, cât de des comunicaţi cu profesorii/învăţătorul/educatorul copilului/copiilor voştri?!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s