Firescul continuităţii unidirecţionale a cursului temporal – sau (mai pe înţelesul tuturor) Motivul „Pleacă şi nu privi înapoi”


Se vehiculează în multe istorii un motiv pe care eu personal îl găsesc foarte interesant, şi anume cel al (ne-)privitului înapoi. Îl găsim în clasicul mit al lui Orfeu, unde se concluzionează prin pierderea definitivă a Euridicei la ieşirea din Infern, îl găsim în poveşti precum Farizada din cele „1001 de nopţi”, în care fraţii acesteia devin pietre negre, îl găsim inclusiv în Biblie, în legenda soţiei lui Lot, transformată în stâlp de sare sau în interzicerea privirii înapoi în timpul traversării Mării Roşii de către Moise.

Trecând peste fantezismul ideii, trebuie să mărturisesc că dintre toate variantele de mai sus cea care mi-a atras atenţia în mod deosebit (şi nu datorită implicaţiilor religioase) a fost legenda soţiei lui Lot. Motivul este legat de faptul că deznodământul (transformarea în stâlp de sare) a fost de natură să mă facă să mă gândesc la corelaţii de consistenţă simbolică – în scrierile mele am folosit în mod frecvent diverse elemente cu sens simbolic, de exemplu nisipul pentru ideea de timp, lutul pentru ideea de om, sarea pentru ideea de lacrimi/durere/regret. Privind prin prisma acestor simboluri, privitul înapoi al lui Ildeth (mai multe surse citează acest nume ca aparţinându-i nevestei lui Lot) devine astfel o acţiune cu înţelesuri diferite de cele literale, reprezentând mai degrabă ideea de a privi spre trecut şi de a fi copleşită de regrete.

Extrapolând, şi celelalte istorii conţin acest sâmbure al pierderii identităţii datorită întoarcerii „înapoi” – spre trecut. Împietrirea (Farizada) sau întreruperea împlinirii erotice (Orfeu) sunt doar alternative finale a căror esenţă însă implică prezenţa „sării”, a regretelor.

Mesajul principal pe care îl transmite această linie este ideea că timpul/viaţa are o desfăşurare unidirecţională şi că este necesară în mod deosebit urmărirea acestui fir al desfăşurării, bazat pe credinţa implicită în scopul final, de orice natură ar fi acesta. „Înapoia”, departe de a fi de vreun folos, este prezentată în aceste istorii ca fiind doar un stăvilar în calea progresului, o oprire din evoluţie. Eroul/eroina istoriilor are datoria de a-şi urma calea, înfrânându-şi orice îndoială sau curiozitate, concentrându-se pur şi simplu asupra finalităţii călătoriei/vieţii.

Plecând cumva de la ideea că faptele trecute sunt cărămizi suprapuse pe care se ajunge către viitor, în cazul acestui motiv al privirii în urmă trecutul reprezintă mai mult decât o treaptă sau o ancoră, fiind mai degrabă un opritor. Trecutul nu face decât să împiedice curgerea normală a vieţii, eroului/eroinei cerându-i-se pur şi simplu să meargă mai departe indiferent de circumstanţe. Ce este important este că NU i se cere să se lepede de orice amintire, de orice reziduu al „fostului” – în niciunul dintre cazuri eroul/eroina nu abandonează efectiv trecutul. Se cere doar ignorarea acestuia (sub ameninţarea cu diverse pedepse) în vederea evitării întreruperii cursului normal al călătoriei până la punctul ei final. Neprivirea înapoi nu este astfel, cum probabil am fi tentaţi să credem iniţial, o rupere de trecut, o dezrădăcinare.

Am putea să ne întrebăm de ce este atât de importantă această unidirecţionalitate a „călătoriei”, a vieţii. Ce face ca sensul deplasării să fie unul singur, doar înainte, niciodată înapoi? Încercarea de asumare a coordonatelor temporale ale umanităţii? Încercarea de imprimare în conştiinţa umană a ideii viitorului? A consecinţelor? Încercarea de a înrădăcina conceptul de desensibilizare faţă de trecut? Ideea de subliniere a naturii evanescente a vieţii? O altă formă a maximei „Carpe diem”? Indiferent care dintre acestea (sau altele) sunt motivele reale, finalitatea este faptul că omului nu i se permite să îşi manifeste regretele faţă de trecut, nu i se permite să irosească timpul pe ceea ce “a fost”. Aparent, privitul înapoi echivalează cu întoarcerea în trecut, la momentul/locul/fapta condamnat/a, iar interdicţia de fapt capătă astfel aspectul învingerii tentaţiei prezentate sub o altă formă.

Întoarcerea/privitul înapoi nu este, deci, atât de natură fizică, cât de natură morală şi psihică. Nu avem de-a face cu o căutare fizică, ci una retrospectivă, analitică în esenţă, care ne face să ne întrebăm câtă putere se crede că poate avea o asemenea privire asupra schimbării cursului vieţii. O altă idee ar fi cea că, sub imperiul unei asemenea priviri înapoi, acţionarea ulterioară nu ar mai fi imparţială ci guvernată de resentimente, de regrete, de îndoieli.

Nu este însă obligatoriu să privim această „pedepsire” a privitului înapoi ca fiind de natură negativă. Dacă luăm în considerare faptul că se doreşte ruperea de o zonă cu probleme (smulgerea iubirii din infern, fuga din sclavie, dobândirea unor valori „de neasemuit”, părăsirea unui mediu dăunător) constatăm că scopul final este de „înălţare”, de „ridicare”, de „plasare pe o treaptă mai înaltă”. În cazul acesta, „pedepsirea” capătă mai degrabă conotaţii „părinteşti”, intenţia fiind aceea de a uşura cumva trecerea în zona mai înaltă şi desprinderea de trecut, de a facilita evoluţia. În acest sens, psihologic vorbind, s-a demonstrat că „trăirea în trecut” nu este utilă, nu este productivă, împiedicându-ne să ne folosim la maxim de potenţialul nostru vital. Lecţia odată învăţată, materialul didactic îşi pierde utilitatea, scopul lui fiind limitat. Ideea poate să semene oarecum cu îndemnul pe care îl primesc de exemplu căţărătorii la înălţime, de a nu „privi în jos”, evitând astfel posibilele ameţeli şi, ca urmare, căderi.

Timpul şi spaţiul capătă astfel dimensiuni carteziene la nivel psihologic, direcţia vieţii devine cumva pre-trasată, deşi lipsesc aparent explicaţiile motivelor acestei pre-trasări. Sau, dacă ne gândim că întreaga acţiune se desfăşoară la nivel simbolic, poate că motivele sunt şi ele expuse, dar sunt camuflate sub alte simboluri adiacente. Abaterea de la „drum”, fie şi doar ipotetică, nu îşi are rostul. Omul însă, în esenţa lui, a dat rareori dovadă de o credinţă absolută, care să nu pună la îndoială cauze şi motive şi în virtutea căreia el să acţioneze lăsându-se „dus de val”. Orfeu o pierde pe Euridice, Ildeth devine stâlp de sare, fraţii Farizadei devin bolovani negri şi chiar şi Farizada, fără ajutorul smocurilor de lână băgate în urechi (truc sugerat de un bătrân ale cărui nume şi origine sunt necunoscute) poate că nu şi-ar duce sarcina la bun sfârşit. Contestarea acestei pre-trasări a destinului se naşte probabil din dorinţa ascunsă a omului de a domina aspecte ale vieţii pe care nu le cunoaşte, care nu îi sunt încă dezvăluite, care îl depăşesc din multe puncte de vedere. Expresia „crede şi nu cerceta” capătă, în acest context, alte dimensiuni. Omul este încă mic, limitat, departe de acea cunoaştere în baza căreia o privire către trecut să rămână doar o privire către trecut, fără a-i „împietri” evoluţia sau a-l face sclavul regretelor ulterioare inutile. O povestioară interesantă în acest sens (faptul că este inutil să ne cramponăm de trecut) este cea în care Buddha, cerându-i-se scuze într-o zi de către un om care, cu o zi în urmă, îl scuipase, afirmă următoarele:

“Să te iert? Dar eu nu sunt acelaşi om pe care l-ai scuipat ieri. Fluviul Gange curge mai departe, el nu este acelaşi Gange de ieri. Fiecare om este un râu. Omul pe care l-ai scuipat ieri nu mai este aici. Arăt ca cel pe care l-ai scuipat ieri, dar nu sunt acelaşi, deoarece multe s-au întâmplat în aceste ore! Râul a curs atât de mult. Aşa că eu nu te pot ierta, deoarece nu ţi-am purtat niciodată ranchiună.

Tu, de asemenea, eşti un om diferit de cel care m-a scuipat ieri. Văd că nu mai eşti acelaşi om care a venit ieri aici, deoarece acel om era supărat şi furios, pe când tu ai venit să te închini la picioarele mele. Cum să fii tu oare acelaşi om? Nu eşti acelaşi om, aşa că haide să uităm de cele întâmplate. Aceste două persoane, omul scuipat şi omul care a scuipat, nu mai există. Vino mai aproape. Să vorbim despre altceva.”

Acest „privit înapoi” este însă un motiv utilizat relativ rar, cel puţin în mod explicit, în condiţiile în care, uzual vorbind, retrospectivele nu sunt considerate a fi dăunătoare, ci a avea scopuri didactice bine determinate. Învăţăm din trecut, învăţăm din greşeli. Ceea ce trebuie să reţinem însă este faptul că nu trebuie să ne lăsăm dominaţi de erorile din trecut – filtrarea faptelor şi a consecinţelor trebuie doar efectuată în mod lucid, „la rece”, de la distanţă, fără re-implicare.

Advertisements

6 thoughts on “Firescul continuităţii unidirecţionale a cursului temporal – sau (mai pe înţelesul tuturor) Motivul „Pleacă şi nu privi înapoi””

  1. E important că -în unele cazuri cel puțin- omul care privește înapoi privește la ceva sau cineva bine delimitat (Orfeu vrea să-și vadă soția).

    Pentru un popor dintr- o zonă aridă, sarea poate însemna viață. Sarea se vinde și azi în Sahara sub forma unor stâlpi mici. Semnificația ei în textul biblic nu poate fi însă la îndemâna minții iscoditoare.

    1. Eu aş zice că, având în vedere faptul că transformarea în stâlp de sare este prezentată drept o “pedeapsă” pentru neascultarea ei, în cazul respectiv sarea nu are semnificaţii pozitive. Ildeth, nerezistând tentaţiei de a privi în urmă, este condamnată. În plus, ar mai fi un element care mă face să înclin spre această valenţă de regrete/moarte: Marea “Moartă”, considerată astfel datorită faptului că gradul ridicat de salinitate (prea multă sare în soluţie) nu permite dezvoltarea formelor cunoscute de viaţă în ea.
      Pe de altă parte, dacă am considera această transformare ca având altfel de înţelesuri, atunci prezenţa însăşi a tentaţiei (“nu privi înapoi”) capătă alte conotaţii, fiind de dorit a nu i se rezista – lucru care ne-ar duce către presupunerea că şi tentaţia primordială (fructul oprit) a avut menirea de a maturiza fiinţa umană, trecând-o într-o altă etapă a vieţii, dincolo de “uterul grădinii Raiului”.
      O prietenă mi-a reproşat că am limitat eseul de mai sus la dimensiunile actuale :). Bag seama că s-ar putea să fi avut dreptate – însă mă bucur mult că monologul meu devine dialog :). Mulţumesc!

    1. Mulţumesc mult! 🙂 Recunosc că titlul (varianta “mai pe neînţelesul tuturor”) a plecat mai mult de la amuzamentul pe care l-am încercat auzind titlurile anumitor lucrări de disertaţie – conţinutul eseului este însă o idee care îmi bântuie mintea de ceva vreme deja. Amuş, că mi-o bântuie cu sau fără folos…n-am de unde şti :D. Poate că, vorba lui Călinescu, nu fac decât să bat câmpii cu graţie – mi-aş dori însă să elaborez teoria asta pe viitor :).

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s