ecouri


sunt o ţărancă făcută, nu născută.
ţărancă născută era bunica mea.
apa care îmi curge mie pe mâini e doar
umbra apei pe care ea o smulgea cu ciutura
din măruntaiele pământului.
pâinea pe care eu o frâng pe masă e numai
năluca pâinii născându-se în covata ei de lemn.
războiul de ţesut unde altădată suveica ei ţesea poveşti
„de la stânga la dreapta
apoi de la dreapta la stânga”
azi e urzit doar de păienjeni.
pământul de sub tălpile mele s-a primenit de multe ori
cât timp m-am botezat cu beton şi asfalt şi plastic
şi mi se încolăcesc neologismele pe limbă
precum şerpii pe creanga de alun,
şi chiar şi acum, după ani şi ani,
când pipăi răsăritul şi apusul cu privirea,
în minte-mi răsună vocea ei
chemându-mă şi învăţându-mă să mă rog,
şi pe amintirea glasului ei sărat de sudoare şi lacrimi
lutul din mine încă se răstigneşte –
născut, nu făcut…
născut, nu făcut…
născut…

© Liliana Negoi 2016

Advertisements

Se zbate cerul


Se zbate cerul de pe fundul râului,
zdrobit de pietre şi de cozi de peşti ce nu-şi văd umbrele zburând peste el.
Se zbate la fel ca urma necrescuta la vreme a unui deget,
rămasă ascunsă într-un buzunar
alături de pulberea moliilor trecute în lumea viselor.
se zbate dar nu-şi poate lua zborul,
ţintuit în loc de aceeaşi umbră scursă din rădăcina unui măr
pe care pomul născând-o se tot chinuie,
de la an la an,
s-o sărute –
dar n-o ajunge

© Liliana Negoi 2016

vanitate


mie o să îmi mângâie lumea după ce mor
oasele cuvintelor
o să le adune de pe hârtie cu pleoapele
o să le strângă între gânduri
precum coapsele unei femei pe cele ale bărbatului
o să le stoarcă de sens şi de culoare
şi o să le lase întinse pe pământ fără vlagă
încercând să afle „ce a vrut să spună poeta”

iar poeta în vremea asta va sta la cafele
cu vreun sfânt mediocru
bârfind despre colecţia de cozi de şarpe a unora
sau despre reţete de compot din fructe interzise
nemaidurând-o nici în peniţă si nici măcar în cerneală
de cuvinte

© 2016 Liliana Negoi

odată, demult


îi curgeau nori şi andromede veştede prin
carnea nefiresc de sonoră iar mareea
gândurilor îi părea nici
mai mult nici mai puţin decât
un stol de grauri fremătând în forme lichide
de la un capăt al zilei la celălalt.
îi era greu să spună pe nume lucrurilor simple –
părea că pentru ea nu se inventaseră încă
nici cavernele
şi nici torentele.
culcuşul translucid al zâmbetului
îi era mereu străbătut de sunete nevertebrate,
şi doar privindu-i ochii ai fi putut ghici că
odată, demult,
din palmele ei acum cuibărind câteva monede
trebuia să fi izvorât precum şuvoaie de apă vie
mângâieri

© 2016 Liliana Negoi

când e prea cald noaptea


luna alunecă
printre degete ca un ban vechi şi ponosit
oxidat de vise şi de izul acru de salivă amestecat
cu cel înţepător de sudoare –
ne împletim atingerile ca pe-o funie cu care
s-ar putea spânzura de grinda cerului
moş ene
iar ochii ne dor
ne înjunghie îndărătul clipelor cu muchii jalnice şi boante
şi nu ştim când anume lumina se înroşeşte aureşte
albeşte topeşte
încercuieşte într-un rotund
profund şi blând
de început de dimineaţă de vară –
pe pielea mea
pielea ta e doar
un alt vis
iar nodul funiei de izuri zace mereu tăiat
de aceeaşi lamă perfidă
a distanţei

© 2016 Liliana Negoi