odată, demult


îi curgeau nori şi andromede veştede prin
carnea nefiresc de sonoră iar mareea
gândurilor îi părea nici
mai mult nici mai puţin decât
un stol de grauri fremătând în forme lichide
de la un capăt al zilei la celălalt.
îi era greu să spună pe nume lucrurilor simple –
părea că pentru ea nu se inventaseră încă
nici cavernele
şi nici torentele.
culcuşul translucid al zâmbetului
îi era mereu străbătut de sunete nevertebrate,
şi doar privindu-i ochii ai fi putut ghici că
odată, demult,
din palmele ei acum cuibărind câteva monede
trebuia să fi izvorât precum şuvoaie de apă vie
mângâieri

© 2016 Liliana Negoi

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s